În seara aia am ajuns acasă pe la șapte și ceva. Urcasem scările blocului din Berceni cu două plase de cumpărături și în cap cu o mie de gânduri de la firmă. Am băgat cheia în broască, am deschis ușa și m-am oprit în hol. Din sufragerie venea un miros de ceapă prăjită și detergent de rufe. Pe cuier, lângă geaca mea de piele, atârnau trei hanorace de copil și o haină de ploaie pe care n-o mai văzusem.
Am lăsat plasele jos și am intrat. Pe canapeaua noastră, pe care o alesesem împreună cu Alina acum doi ani, dormea un copil de vreo șase ani. Altul desena ceva pe jos, direct pe parchet, cu un marker mov. În balcon, soacră-mea Doina întindea rufe pe uscătorul pe care eu îl montasem sâmbăta trecută.
— Ai venit, în sfârșit, a zis ea fără să se întoarcă. Pune apa la fiert, te rog. A adus Carmen niște ciorbă de la țară.
Carmen e sora Alinei. Stă în Popești-Leordeni, într-o garsonieră cu doi copii și un soț care lucrează în construcții. Ultima dată când ne vizitase, își uitase aici un mixer și trei sacoșe cu haine de iarnă. Sacoșele erau tot în debara.
— Unde e Alina? am întrebat.
— A sunat că întârzie. Ședință.
Am intrat în bucătărie. Pe masă tronau o oală de zece litri, pungi cu zahăr și făină, borcane cu zacuscă și un aparat de făcut pâine pe care nu-l văzusem niciodată în casa noastră. Deasupra, pe raftul unde Alina ținea setul de cafea primit de la nașă-sa, acum stăteau înșirate căni de plastic cu Elsa și Buzz Lightyear. Setul de cafea fusese mutat lângă coșul de gunoi.
Am simțit cum mi se încordează maxilarul. M-am aplecat să ridic setul și l-am pus pe masa din sufragerie. Copilul de pe jos a ridicat privirea și a zis:
— Acolo stăteau cănile noastre. Bunica le-a mutat.
Am respirat adânc și am ieșit pe balcon.
— Doina, ce se întâmplă?
Ea a agățat ultimul prosop și s-a șters pe mâini de șorț. Șorțul nostru. Cadoul de la mama de Crăciun.
— Carmen are mucegai în garsonieră. I s-a spart o țeavă și proprietarul nu repară. O să stea la noi câteva zile.
— La noi?
— Apartamentul e mare, Dane. Voi n-aveți copii. Două dormitoare goale.
Nu erau goale. Unul era biroul Alinei, celălalt camera de oaspeți pe care abia o terminasem de zugrăvit. Dar n-am zis nimic. Am intrat în dormitorul nostru și am închis ușa. Pe noptieră era o sticlă de sirop de tuse pentru copii. Pe pat, o pijama cu Iron Man.
Sunetul ușii de la intrare. Alina.
Am auzit-o cum lasă geanta, cum întreabă de ce miroase a mâncare, cum se oprește în mijlocul holului. Trei secunde de liniște. Apoi vocea ei, joasă și tăioasă:
— Mamaie, de ce sunt bagajele voastre în dormitorul nostru?
N-am mai așteptat. Am ieșit din cameră și m-am dus direct la bucătărie, unde știam că e Carmen. Stătea pe un taburet și tăia pâine. Copiii se certau în sufragerie pe o tabletă.
— Câteva zile? am întrebat.
Carmen a lăsat cuțitul jos.
— Doina a zis că putem sta o săptămână-două.
— Două săptămâni?
— Păi și noi ce să facem? Să dormim în mucegai? Tu ai văzut ce tuse are băiatul?
Alina a apărut în pragul bucătăriei. Avea în mână pijamaua cu Iron Man.
— Carmen, hainele mele le-ați mutat pe hol. Rochia de la nuntă, sacoul de la firmă — toate stau grămadă pe un scaun lângă baie.
— Doar pentru câteva zile, a repetat Carmen. Copiii au nevoie de spațiu.
— Spațiu au acasă. La voi.
— Noi n-avem calorifer în dormitor, a intervenit Doina din spatele meu. Ai uitat cum e să crești un copil? Probabil ai uitat.
Alina a strâns pijamaua în pumn.
— Nu e vorba de copii. E vorba că nimeni nu ne-a întrebat.
— V-am anunțat aseară, a zis Carmen. Ți-a zis mama.
— Mi-a zis că treceți pe la noi. Nu că vă mutați.
Eu stăteam între ele ca un prost. În minte îmi rulau facturile la utilități, salteaua nouă din camera de oaspeți, liniștea serilor noastre cu Alina. Și în același timp — tusea băiatului pe care o auzisem mai devreme, oboseala de pe fața lui Carmen, ajutorul pe care familia ar trebui să și-l dea.
— O săptămână, am zis. Maximum o săptămână. Și după aia vă întoarceți.
Alina s-a uitat la mine. Un singur moment. Apoi s-a întors și a ieșit din bucătărie.
În noaptea aia am dormit prost. Copilul cel mic a plâns de trei ori. Carmen s-a certat cu soțul ei la telefon. Pe la două dimineața am auzit-o pe Doina cum se duce la baie și trage apa. Alina stătea cu spatele la mine, nemișcată, dar eu știam că nu doarme.
— Vorbeam serios, am șoptit. O săptămână.
N-a răspuns.
Dimineața am găsit pe masa din bucătărie un tabel scris de mână, pe o foaie de caiet dictando. Doina făcuse un grafic: cine doarme în ce cameră, cine face mâncare în ce zi, cine spală vasele. În partea de jos scria: „Listă cumpărături săptămânale” și o sumă: 850 de lei.
Alina stătea pe un scaun și citea foaia. Când m-a văzut, a ridicat-o.
— Ai văzut? Am buget săptămânal acum. În casa noastră.
— Lasă-mă să vorbesc eu cu ea.
— Ai vorbit deja. Le-ai dat o săptămână fără să mă întrebi.
— Erau disperate.
— Și eu nu sunt? E casa mea, Dan. Apartamentul pe care l-am cumpărat cu banii de la bunica-mea, cu creditul pe care-l plătesc eu. Nu Doina, nu Carmen. Eu.
Am tăcut. Știam că are dreptate. Apartamentul era trecut pe numele ei, cu clauză de partaj în caz de divorț. Semnasem amândoi la notar, fără să clipesc. Nu mă deranjase atunci. Acum simțeam cum fiecare mobilă, fiecare colț de cameră îmi amintește că eu sunt doar oaspete.
— O săptămână, am repetat. După aia pleacă.
— Și dacă nu pleacă?
— Pleacă.
N-au plecat.
După o săptămână, Carmen a anunțat că proprietarul tot n-a reparat țeava. Că mai au nevoie de câteva zile. Doina a completat că oricum vine vara și copiii au nevoie de aer curat. Că ar putea sta toți la noi până în august, că apartamentul e răcoros și aproape de parc.
Am venit într-o seară de la birou și am găsit în hol un dulap nou. Un dulap întreg, de la Dedeman, încă în folie. Doina îl comandase pentru hainele copiilor.
— Unde vrei să-l pui? am întrebat.
— În camera voastră de oaspeți. Acolo punem și pătuțul.
— Nu avem pătuț.
— O să aducem. Am vorbit cu o vecină.
M-am dus în sufragerie. Alina stătea pe canapea cu laptopul deschis, dar nu scria nimic. Se uita pe geam. Pe masă, lângă ea, era o cană cu ceai rece de când o făcuse.
— Alina…
— Am sunat la un avocat azi, a zis ea fără să se întoarcă.
M-am așezat lângă ea.
— Un avocat?
— Să-mi explice ce drepturi am. Apartamentul e pe numele meu. Dacă ei refuză să plece, pot să chem poliția.
— Nu poți chema poliția pentru rude.
— Pot. Sunt intruși. Tu le-ai dat cheia fără să mă întrebi.
Cheia. Cu o lună în urmă, Doina îmi ceruse o copie. „Să nu mai stau la ușă când vin cu mâncare”, zisese. I-am dat-o fără să clipesc. Fără s-o sun pe Alina. Mi se păruse normal. Era soacră-mea, nu un străin.
— Îmi pare rău, am zis. Chiar îmi pare rău.
— Nu ajunge.
A doua zi dimineață am găsit-o pe Alina în bucătărie, în picioare, cu o cutie de carton goală în brațe. Pe masă erau înșirate toate cănile de plastic, cutiile de cereale, sticluțele cu sirop.
— Strângeți-vă lucrurile, a zis ea. Până la ora patru după-amiază.
Carmen a încremenit cu un prosop în mână.
— Cum adică?
— Adică vă luați copiii, hainele, mâncarea, jucăriile, dulapul și plecați. Nu mai stați aici.
Doina a intrat în bucătărie cu o figură împietrită.
— Nu poți să ne dai afară. Suntem familia voastră.
— Familie nu înseamnă să intri peste mine fără să bați. Să-mi muți hainele, să-mi ocupi dormitorul, să-mi faci grafic de masă. Ați stat zece zile. E de ajuns.
— Și noi unde mergem? a întrebat Carmen, cu vocea subțire. Înapoi la mucegai?
— Asta nu mai e problema mea. Trebuia să vă gândiți înainte să vă instalați aici pe termen nelimitat.
Doina s-a întors spre mine.
— Dan, spune-i și tu ceva. Tu ești bărbatul casei.
Am simțit cum mi se strânge stomacul. Bărbatul casei. Într-o casă care nu era a mea, cu o soție care plănuia să cheme poliția, cu o soacră care mă privea de sus așteptând s-o apăr. Am privit-o pe Alina. Stătea dreaptă, cu cutia de carton în brațe, și aștepta.
— Alina are dreptate, am zis.
Liniștea a căzut peste bucătărie ca un capac de oală.
— Cum? a șoptit Doina.
— Ați venit fără să cereți voie. Eu v-am dat cheia, eu am greșit. Acum reparam greșeala. Strângeți-vă lucrurile și plecați.
Carmen a izbucnit în plâns. Copiii au venit în fugă din sufragerie și s-au lipit de picioarele ei. Doina a scos cheia din buzunarul șorțului și a trântit-o pe masă.
— Să nu-mi ceri să mai calc vreodată în casa asta.
— Bine, a zis Alina. Nu-ți cer.
Până seara apartamentul s-a golit. Carmen a plecat prima, cu copiii și cu soțul ei chemat în grabă de la muncă. Au umplut portbagajul Loganului cu bagaje, jucării și oalele aduse de Doina. Dulapul a rămas pe hol — n-aveau cum să-l care. Doina a ieșit ultima. Nu s-a uitat la mine. A tras ușa încet, cu un click care a răsunat în tot apartamentul.
Am rămas singuri. Alina s-a așezat pe canapea, în sfârșit liberă de copii și pături. Eu am luat cheia de pe masă și am pus-o în sertar.
— O să schimb yala, a zis ea. Mâine.
— O schimb eu.
— Nu. O schimb eu.
Am dat din cap. M-am dus la fereastră și am privit cum traficul de pe Șoseaua Olteniței curgea încet, mașină după mașină. În spatele meu, Alina a deschis laptopul și a început să tasteze. Am rămas acolo minute bune, cu fruntea lipită de geam, ascultând sunetul tastelor.
Peste o săptămână am găsit pe birou un plic. Înăuntru erau actele de divorț, completate. Numele meu, numele ei. La rubrica „împărțirea bunurilor” scria că apartamentul îi revine în totalitate. Am semnat fără să citesc restul.
Când am plecat, Alina stătea pe canapea. Pe canapeaua noastră. Avea în brațe o pernă și se uita la televizor. Pe ecran derulau imagini cu o emisiune culinară. Cineva bătea ouă într-un castron.
— Să suni înainte dacă vrei să treci, a zis fără să-și ia privirea de la ecran.
— Bine.
Am închis ușa și am coborât scările. În fața blocului, un vecin își plimba câinele. Un golden retriever care trăgea de lesă spre un copac. M-am oprit lângă mașină și am scos cheile. Pe portbagaj era o zgârietură pe care n-o observasem până atunci. O linie subțire, roșie, ca o urmă de marker mov pe parchet.
