Întrebarea lui Matei a căzut în mașină ca o piatră. Afară era noiembrie, iar pe geamul Daciei Logan se prelingeau stropi de ploaie. Tocmai plecasem din parcarea căminului „Casa Senioarelor” din Săcele, un orășel la marginea Brașovului. Pe bancheta din spate, Andreea, fiica mea, a rămas brusc încremenită. Ilinca, cea mică, își legăna picioarele, neatentă. Eu am tras aer în piept. De fapt, inima îmi bătea în gât. Pentru că știam cuvintele astea veneau de la altcineva.
Mă numesc Ioana, am șaizeci de ani, și mama mea, Elena, are nouăzeci de ani. Până acum un an, locuia singură în apartamentul de pe strada Republicii, la etajul patru, fără lift. Un apartament cu miros de zacuscă, o canapea veche, o colecție de farfurii de Sighișoara pe care le ștergea de praf în fiecare zi. Mama a fost directoare de școală. Toată viața a dat ordine. Și acum îmi spunea de fiecare dată când veneam în vizită: „Nu umbla în dulapul meu, știu eu ce am pe acolo”. O femeie care își făcea singură piața la Schei până pe la optzeci și cinci de ani, cu sacoșele în mână.
Totul s-a sfărâmat într-o noapte de decembrie. A alunecat în baie, pe gresia udă. A căzut și nu s-a putut ridica. Telefonul, un Nokia vechi, era pe noptieră, în dormitor. A stat pe jos până dimineața, când vecina a auzit bătăile în țeavă. Când am ajuns cu salvarea, mama zăcea în capot, cu o pernă de pe fotoliu trasă sub cap. Și-a dat seama cumva să facă asta. Când m-a văzut, mi-a spus încet: „Nu face gălăgie, sunt doar puțin amețită”. Avea doar o vânătaie urâtă pe șold, dar inima ei, hipertensiunea, deshidratarea… doctorul a spus clar: „Doamnă, nu mai poate sta singură”.
Am încercat. Am luat-o la mine, în apartamentul meu cu două camere din Tractorul. Dar mama refuza. „Să stau în casa ta ca un bagaj? Nu fi proastă”, îmi spunea. Așa că am făcut naveta. Dimineața, înainte de serviciu, la arhiva primăriei, treceam pe la ea. Îi dădeam pastilele de tensiune, îi pregăteam micul dejun, lăsam prânzul pe masă. Seara, iar. Uneori, ajungeam acasă la nouă și jumătate și îmi dădeam seama că nu mâncasem nimic toată ziua. Odată, am adormit pe volan în parcare.
Am angajat o îngrijitoare. Douăzeci de lei pe oră. Prima a plecat după ce mama a acuzat-o că i-a furat un borcan de dulceață de nuci verzi. A doua a rezistat o săptămână. Mama o lovea cu bastonul când încerca să o schimbe. A treia a cerut bani în plus să suporte crizele de nervi. Am încercat și buton de panică, și cheie la vecina. Dar când a ieșit pe palier în papuci de casă, convinsă că merge la școală să predea, am înțeles că memoria ei se ducea. Și cu ea, siguranța.
Atunci am început să caut, pe ascuns, un cămin pentru bătrâni. La primul, în Bartolomeu, mirosea a clor și a mâncare stătută. Al doilea era o cameră cu șase paturi, unde o femeie țipa după o asistentă care nu venea. M-am întors în mașină și am vomitat. Eram convinsă că eu o să fiu cea mai rea fiică din lume. Până am găsit „Casa Senioarelor” din Săcele. O vilă mică, cu grădină și o bancă sub un nuc. Camera dublă, mobilier curat, o asistentă tânără, Alina, care vorbea calm. Preț: 3200 de lei pe lună. Pensia mamei era 1800. Restul, din economiile mele și din vânzarea mașinii ei, o Dacia 1300 care stătuse zece ani în garaj. Fratele meu, stabilit la București, a promis că trimite o sumă, dar n-a întrebat niciodată dacă ajunge.
I-am spus mamei într-o după-amiază senină, când mintea ei era mai limpede. Am aranjat detaliile: doctor de două ori pe săptămână, teren împrejmuit, activități de memorie. Mama a tăcut mult. Apoi a zis: „E din cauza durerii tale de spate, nu-i așa?”. Am încuviințat, pentru că era adevărat. Spatele meu nu mai rezista. „Bine”, a spus ea. „Dar să știi că nu te iert pentru dulap”.
Prima lună a fost un calvar. Telefoane noaptea, plâns, rugăminți. „Ioana, ia-mă acasă, o să fiu cuminte”. Inima mi se rupea. Veneam la două zile, aduceam sarmale, cremă de mâini, pătura ei preferată. A început treptat să se liniștească. S-a împrietenit cu tanti Marioara, colega de cameră, o fostă bibliotecară din Brașov. Împreună se uitau la „Chefi la cuțite” și se certau pe fereastră. Când am găsit-o odată refuzând să iasă cu mine la plimbare pentru că „avem turneu de table”, am plâns. Una dintre acele lacrimi rare de ușurare care te fac să te simți vinovată.
Andreea, fiica mea, n-a venit o vreme. Spunea că e prea dureros pentru copii. Când a venit în sfârșit, era o după-amiază friguroasă, iar eu așteptam în curte. Din hol, am văzut-o pe mama stând pe pat, cu un pulover gri, jucându-se cu marginile păturii. Andreea a intrat cu Matei și Ilinca. Străbunica i-a recunoscut imediat, ceea ce m-a făcut fericită. Dar vizita a fost scurtă. La plecare, în mașină, a venit întrebarea.
— Bunico, tu chiar ai dus-o pe străbunica la azil ca să te distrezi?
Andreea a șoptit cuvintele astea în capul lui? Sau le-a spus acasă, la cină? Am răspuns calm:
— Nu, Matei. Am dus-o aici unde este cineva lângă ea dacă i se face rău. Ea nu mai poate sta singură.
Băiatul a cugetat:
— Dar când tu o să fii bătrână, mama o să te ducă aici?
— Gata cu discuțiile! a tăiat Andreea, cu o voce tăioasă.
Am tăcut. Pentru că știam ce urmează.
A doua zi, Andreea a venit singură la mine. Aerul din bucătăria mea era greu. Pe masă era o cafea turcească, rece, pe care o uitasem.
— Mamă, trebuie să vorbim, a început ea.
— Despre?
— Despre cum ai rezolvat tu „problema”. Ai spus că faci asta pentru ea. Dar toată lumea știe că vrei libertate. Să dormi, să mergi la prietene, să nu mai alergi de colo-colo. E în regulă, dar de ce n-o recunoști?
Vorbele ei m-au lovit exact unde durea mai tare. Nu era furie în mine, ci o tristețe adâncă, de o vâscozitate tulbure.
— Andreea, tu chiar crezi că eu mă distrez?
— Nu, dar ai timp. Ai scăpat de o greutate.
— Am scăpat de teama că o găsesc moartă pe jos. Am făcut infarct în fiecare noapte când suna telefonul. Spatele meu… uite, actele de la doctor. Am stat zece ore pe zi pe drumuri, mâncând covrigi în stația de autobuz.
Andreea a dat din mână.
— Puteam ajuta mai mult.
— Când? De câte ori ai venit luna trecută? O dată. Ai copii mici, muncă, viață. Nu te condamn. Dar de ce mă condamni tu pe mine că n-am putut singură?
— Pentru că pur și simplu ai închis-o acolo!
— Nu e o închisoare, e o casă de îngrijire. Își face prieteni, medici, mâncare caldă. Ea însăși a spus că e mai bine. Tu nu vrei să vezi asta.
Atunci a sunat telefonul. Era Alina, asistenta.
— Doamna Ioana, bunica dumneavoastră a căzut din nou. Nu e grav, s-a împiedicat. Dar e agitată și cere să vină… pe cineva. Pe dumneavoastră sau pe nepoata ei.
Am lăsat ceașca pe masă. Andreea s-a uitat la mine, cu o bruscă undă de panică în ochi.
— Mergem împreună, am spus eu, luându-mi cheile.
Drumul până la Săcele a fost tăcut. Mașina gonea printre livezile goale. În parcare, Andreea aproape a sărit din Logan înainte să opresc. Am intrat în cameră. Mama stătea pe marginea patului, cu o tăietură pe mână de la o așchie, bandajată deja. Lângă ea, tanti Marioara îi ținea mâna. Când ne-a văzut, mama a ridicat capul.
— Ați venit amândouă. Bine. Pentru că am ceva de spus.
Ne-am oprit amândouă. Andreea s-a apropiat. Mama și-a dres vocea, acea voce de profesoară care nu tolera contraziceri.
— Andreea, știu ce ai spus tu despre maică-ta. Mi-a spus Marioara, care a auzit la telefon. Crezi că mama ta a vrut să scape de mine? Proasto!
Andreea a rămas fără aer.
— Eu…
— Taci. N-ai idee. Ea s-a sfâșiat în fiecare zi. A plâns când a semnat contractul. Dar eu am fost de acord, pentru că am văzut-o cum se stinge. Eu i-am spus să nu mă ia acasă. Pentru că vreau să trăiesc cu demnitate, nu să fiu o povară care o distruge. Și locul ăsta, cu Marioara și cu Alina, e bine. Mai bine decât să-i văd ochii obosiți în fiecare seară.
Ochii lui Andreea s-au umplut de lacrimi. S-a așezat pe scaunul de lângă pat.
— Bunico, eu doar… îmi era frică. Și nu știam…
— Frica ta nu-ți dă dreptul să judeci, a spus mama, blând de această dată. Uite, eu sunt bine. Mâine o să am un meci de table. Nu mă plângeți ca pe o martiră. Plângeți pentru voi, dacă aveți nevoie.
În cameră s-a lăsat liniștea. Un ceas vechi de perete bătea. Andreea a luat mâna străbunicii ei și a sărutat-o. Eu am rămas lângă ușă, simțind cum tot greul din ultimele luni se transformă într-un nod în gât pe care nu-l puteam înghiți.
Pe drum înapoi, Andreea conducea. Am tăcut mult.
— Mamă, a spus ea în cele din urmă, oprind la un semafor lângă Poarta Ecaterinei. Îmi pare rău. N-am înțeles. Am văzut doar ce am pierdut eu, nu ce ai sacrificat tu.
— N-am sacrificat nimic. Am iubit-o suficient cât să știu că nu pot să fac totul singură.
A doua zi, la cămin, am găsit-o pe mama jucând table cu Marioara. Radia. Pe masă, o cutie de bomboane de la Andreea, cu un bilețel: „Pentru campioană. Cu dragoste și scuze”.
O săptămână mai târziu, am venit la cămin într-o zi de vară. Mama și Marioara stăteau pe banca de sub nuc, fiecare cu un pahar de socată aburind în mână. Se certau pe o mutare, râzând cu poftă. Marioara a lovit tabla cu zarul și a strigat: „Elena, iar ai trișat, profesoară șmecheră!” Mama a izbucnit într-un hohăt care a făcut-o să-și scuture umerii și să verse câteva picături pe fustă. S-a șters cu dosul palmei și a ridicat paharul spre mine, ca pentru un toast. Am rămas în picioare lângă poarta grădinii, cu cheile încă în mână, și m-am uitat la ele până când umbra nucului s-a lungit pe iarbă.
