Inima a început să-i bată în gât, sacadat, ca un motor care dă să se-oprească. Și-a dus automat mâna la gâtul cămășii de in, desfăcând nasturele de sus. Cu optsprezece ani în urmă, o lăsase într-un apartament din Galați, cu o foaie de caiet pe frigider și valiza făcută pe fugă. Fără explicații, fără confruntări. Plecase pur și simplu, ca un laș, noaptea, în timp ce ea dormea. Acum stătea la zece metri de el, mâncând porumb pe o bancă jerpelită, fără să știe că lumea tocmai i se clatină sub picioare. Andrei și-a aprins o țigară, cu degete nesigure, și s-a retras după o tarabă cu clătite, să nu-l observe. Știa c-o să vină peste ea. Era doar o chestiune de timp.
Camera de la parterul vilei „Camelia” era o cutie de chibrituri, cu pereți subțiri ca foița de ceapă. Se auzeau toate: pașii de pe hol, tusea vecinului de deasupra, certurile unei familii cu copii mici din camera alăturată. Andrei stătea pe marginea patului, cu capul în mâini, și asculta cum o muscă se lovea obsesiv de geamul închis. Venise în Eforie la o recomandare medicală — apă sărată, nămol, băi calde pentru o hernie de disc care-l chinuia de doi ani. Nu se aștepta s-o găsească pe ea aici, într-un concediu muncitoresc, la o vilă de două stele, cu baia pe hol. În minte îi răsunau, ca un ecou prostesc, cuvintele pe care i le spusese acum o grămadă de ani, într-o noapte ploioasă de noiembrie, când pleca: „E mai bine așa, pentru tine. Eu nu-ți pot oferi nimic.” Fusese speriat, falit și fără niciun plan. O iubise sincer, dar nu suficient cât să rămână.
A doua seară, și-a făcut curaj. A bătut la ușa ei înainte de cină, cu o sticlă de vin de Murfatlar într-o mână și un buchet de crizanteme albe în cealaltă. Vecina de vizavi, o femeie cu părul decolorat și țigara în colțul gurii, l-a măsurat din cap până-n picioare, cu o curiozitate indiscretă. Ușa s-a deschis încet, și ea a apărut în prag. Mariana. Mai subțire decât o ținea minte, cu riduri fine la colțul ochilor, dar cu aceeași privire adâncă, ușor amuzată, care-l scotea din minți pe vremuri. Părul lung, prins într-o coadă lejeră, cărunt pe alocuri. Nu semăna deloc cu femeile pe care le cunoscuse în ultimii ani, aranjate și perfecte ca niște vitrine de magazin. Era reală.
— Andrei. — Vocea ei era exact aceeași. Un timbru grav, ușor răgușit. — Ce cauți aici?
A ridicat sticla, schițând un zâmbet forțat. — Un pahar de vin? Să vorbim, ca doi oameni normali. Am văzut întâmplător că stai aici, la doamna. Am întrebat-o și mi-a confirmat. Nu te-am căutat special, nu… n-a fost o urmărire.
Mariana a stat o clipă nemișcată, apoi a făcut un pas înapoi, lăsându-l să intre. Camera era mică, ordonată. Pe noptieră, o carte de Petre Barbu și o pereche de ochelari de soare. Pe pervaz, o piatră mică, rotundă, adusă probabil de pe plajă. Andrei a pus sticla pe masă, fără s-o desfacă, și s-a așezat pe singurul scaun. Ea a rămas în picioare, lângă geam, cu brațele încrucișate.
— Vreau să știi că… am greșit. — Cuvintele îi ieșeau greu, ca și cum ar fi mestecat pietriș. — Atunci, acum o grămadă de ani. N-am avut curaj. Aveam niște probleme cu niște oameni care mă căutau, niște datorii… și nu voiam să te târăsc și pe tine în mocirla aia. Am crezut că e cel mai bine să dispar. Să te salvez de mine.
Ea a râs scurt, un sunet sec, fără veselie. — M-ai salvat, într-adevăr. Mama a făcut o cădere de tensiune după ce tu ai dispărut. A stat internată la „Sfântul Apostol Andrei” o lună. Iar eu… — S-a oprit, privind undeva peste umărul lui, spre ușă. — Ți-am adus haina aia de piele la gară, în Galați, crezând c-ai plecat undeva cu treabă. Am stat trei ore pe peron. Nici n-am știut ce să caut.
Lui Andrei i s-a strâns stomacul. Nu știa povestea asta. În toți anii ăștia, își construise o narațiune proprie: el, cavalerul tragic care se sacrificase din iubire. Brusc, imaginea se fisura. O liniște grea s-a așezat între ei. De afară se auzea televizorul vecinilor, dat pe un post de manele.
— Mariana, acum e altfel. — A scos cheile de la mașină din buzunar și le-a pus pe masă, lângă sticlă. Gestul părea calculat, dar mâinile îi tremurau. — Am o firmă de transport în Constanța, mi-am plătit toate datoriile. Am o casă, am bani. Nu mai sunt puștiul ăla pierdut. Putem relua totul de unde am rămas. Pot să-ți ofer tot ce n-am putut atunci. O viață întreagă.
— O viață întreagă a trecut deja, Andrei. — Și-a desfăcut brațele, așezându-se pe marginea patului. Salteaua a scârțâit ușor sub greutatea ei. — Uite, sunt aici, într-o cameră modestă, într-un concediu cumpărat după doi ani în care am pus bănuț lângă bănuț. Sunt bine. Nu mă mai dor vechile răni. Dar tu nu poți veni acum, după optsprezece ani, și să crezi că o sticlă de vin și niște chei de mașină pot șterge tot.
A doua zi, a încercat din nou. A așteptat-o la ieșirea din curtea vilei, sprijinindu-se de un stâlp, când soarele lovea fără milă asfaltul decolorat. Ea ieșea cu o plasă de rafie, mergând spre piață. Purta o rochie simplă, de bumbac, și șlapi. Părea calmă, o prezență aproape străină.
— Bine, atunci. — A blocat-o ușor, cu un pas lateral. — Nu mai vorbim de trecut. Hai să vorbim de acum. Plec sâmbătă. Vino cu mine. Îți arăt Constanța, îți arăt cum trăiesc. Stai o săptămână. Dacă nu-ți place, îți plătesc drumul înapoi. Simplu.
Ea s-a oprit, uitându-se la un câine maidanez care dormea tolănit fix în mijlocul trotuarului. Un taximetrist a claxonat, nervos, deși animalul nici nu se clintea. — Simplu nu e deloc. Pentru tine poate. Tu ai plecat și ți-ai văzut de drum. Eu am rămas să strâng cioburile. Sâmbătă seara, după ce a plouat torențial și furtuna a spart un geam la holul comun, Andrei a sunat-o din holul sanatoriului unde era cazat. Afară, marea era agitată, cu valuri mari, cenușii, care loveau digul cu o furie surdă.
— Mariana, ascultă-mă… — Vocea lui era mai răgușită ca de obicei, amestecându-se cu țiuitul vântului pe geam. — Am stat și m-am gândit. Am pierdut vremea. În seara asta, cu furtuna asta… mi-am dat seama cât de singur sunt. Am o casă goală. Am mașini. Am bani. Dar nu am pe nimeni. Tu ești singura femeie care m-a iubit vreodată cu adevărat. Și am aruncat totul. Tot.
La capătul celălalt al firului, s-a lăsat o tăcere. Apoi, respirația ei, liniștită, aproape nedrept de liniștită.
— Noapte bună, Andrei. Nu mai suna, te rog.
Tonul de apel întrerupt a durut mai tare decât orice insultă. Și-a turnat un pahar de whisky din minibar și l-a băut dintr-o înghițitură, uitându-se cu silă la reflexia lui din oglinda televizorului stins. Un bărbat de patruzeci și trei de ani, cu o ușoară chelie și ochi obosiți, care încerca să cumpere un trecut pe care el însuși îl spulberase.
Sâmbătă dimineața, înainte de plecare, a oprit mașina în fața aceleiași vile. Motorul mergea la relanti. Nu a sunat-o, nu a mai bătut la ușă. Știa că e inutil. A lăsat buchetul de crizanteme și o cutie cu baclava de la un cofetar turc de pe faleză pe pervazul ferestrei ei, la parter. Un gest teatral, poate. Sau ultima lui încercare disperată de a se agăța de o umbră. O femeie de serviciu, într-un halat decolorat, mătura aleea și se uita lung la el și la mașina mare, neagră, cu numere de Constanța.
Mariana l-a văzut dinăuntru, probabil. N-a ieșit. Andrei s-a urcat la volan, a făcut o manevră de întoarcere pe strada îngustă și a plecat. În oglinda retrovizoare, a văzut-o pentru o fracțiune de secundă, apărând în pragul ușii de la intrare. Nu făcea cu mâna. Stătea pur și simplu, cu mâinile în buzunarele rochiei, privind în urma mașinii. O siluetă mică, subțire și demnă, pe care timpul nu o învinsese.
În seara aceea, Mariana a mers din nou la mare. Plaja era aproape goală, doar câțiva pescari amatori își strângeau undițele. Apa se liniștise după furtună, devenind sticloasă, reflectând luminile îndepărtate ale orașului Mangalia. S-a așezat pe nisipul încă umed și a scos din plasă o piersică mare, coaptă, cumpărată dimineață. A mușcat din ea, simțind cum sucul dulce i se prelinge pe degete. Un băiat de vreo șase ani, cu un castel de nisip pe jumătate dărâmat lângă ea, se uita cum îi curge sucul, iar ea i-a zâmbit. Nu mai simțea nimic pentru Andrei. Nici ură, nici regret. Un gol alb, liniștit, pe care valurile îl spălau încet, ștergând ultimele urme ale unui trecut care, într-un târziu, încetase s-o mai doară. Mai avea o săptămână de stat. O săptămână întreagă pentru ea.
