Ilinca stătea în picioare, cu trupul lipit de ușa de la balconul sălii de evenimente, și se uita cum vântul de noiembrie smulgea frunzele arămii din castanii de pe alee. Mărgeluțele de pe rochia ei, cusute manual de bunica, clincăneau ușor la fiecare rafală. Jos, în port, o navă de marfă a mugit prelung, de trei ori.
— Ilinca, vino încoace, că-ți cade voalul! — vocea mamei sale, Doamna Stela, răzbătu din mijlocul salonului, înțepătoare și caldă în același timp. — Termină cu visatul, că invitații deja se strâng la aperitive.
Fata trase aerul sărat în piept, simțind cum îi intră în nări mirosul de pește prăjit și de lămâie din bucătăria restaurantului. Se întoarse înăuntru. Rochia — o creație lungă, din dantelă de Ciurbești, pe care o reluaseră după modelul uneia vechi, din zestre — strălucea sub becurile calde ale candelabrelor.
— Stai jos, — îi ordonă Stela, fluturând agrafele de păr. — Andrei al tău e deja la masă cu nașii, am văzut că și-a tras cravata strâmb. A sunat domnul Toader, au ajuns cu bine, dar au prins aglomerație pe centură.
— Mamă, dar dacă vine furtuna? — șopti Ilinca, cercetându-și reflexia în oglinda cu ramă aurie. Părul castaniu, prins într-un coc sofisticat, îi dezgolea gâtul subțire, dându-i o alură de femeie matură, nu de fată de douăzeci și trei de ani.
— Furtună, nu furtună, noi suntem la adăpost. Restaurantul "Pescărușul" e pe mal, nu în larg. Și-apoi, Andrei e ofițer de punte, lui valurile nu-i dau fiori.
Ilinca a zâmbit, dar în stomac simțea un gol rece, o presimțire pe care nu și-o putea explica. Andrei chiar era marinar, naviga ca secund pe cargoul "Sirius", înregistrat în portul Agigea. Se cunoscuseră cu trei ani în urmă, la agenția de turism unde ea vindea bilete de ferry-boat pentru croaziere. El intrase să întrebe de un pachet spre Istanbul, ploua cu găleata afară, iar ea îi oferise un șervețel să-și șteargă ochelarii. Înalt, spătos, cu mâinile bătătorite de vânt și manevre, Andrei avea niște ochi albaștri, de un albastru incredibil de blând pentru un om care înfrunta furtuni. La o săptămână după ce cumpărase biletul, o invitase la o plimbare pe faleza din Mangalia. La o lună, o dusese să-l cunoască pe bunicul său, paznicul farului de pe Capul Turcului.
Farul ăla, o construcție din piatră vopsită în dungi roșii și albe, devenise și o parte din sufletul Ilincăi. Se îndrăgostise de mirosul de motorină și saramură din interior, de scările în spirală care urcau până la vechea lentilă Fresnel, de care nu se mai folosea nimeni de aproape douăzeci de ani. Bătrânul Vasile, bunicul, era un om tăcut, cu fața brăzdată de vânturi și mâinile pline de nodozități, care trăia acolo singur, deși oficial farul nu mai funcționa. Navele se orientau prin satelit. Dar Andrei vorbea despre el cu o tandrețe aparte, de parcă turnul acela părăsit ar fi fost inima lui adevărată.
— Gata, ești superbă, — rosti Stela, înfigând ultimul ac de păr. — Andrei o să rămână fără grai.
Claxonul mașinii de la nuntă răsună în parcare. O limuzină neagră, închiriată, îi aștepta. Ilinca își aruncă o ultimă privire spre mare, apoi își luă buchetul de bujori albi și ieși.
Restaurantul vuia. Terasa, împodobită cu ghirlande cu leduri, se întindea până aproape de mal, unde câțiva copii alergau printre mese, aruncând pe cer lampioane de hârtie. Înăuntru mirosea a saramură, a friptură de crap și a fum dulceag de la tortul cu frișcă. Oaspeții erau mulți — rudele din ambele părți, camarazi de pe "Sirius", colegii de la agenție, câțiva vecini. La o masă retrasă, lângă fereastra ce dădea spre larg, sta Vasile. Purta un costum închis la culoare, care îl strângea vizibil, și își răsucea în mâini o pălărie de pescar. Ochii lui, verzui și spălăciți, nu se lipeau de miri, ci se plimbau neliniștiți de la fereastră la ușă. Părea că numără secundele.
Nașa, plină de voie bună, îi felicita zgomotos. Mireasa râdea, cu paharul de șampanie în mână. Andrei își tot slăbea nodul cravatei, șoptindu-i Ilincăi la ureche:
— E cald. Marea fierbe azi. Și bunicul e… ciudat.
Ilinca îl privi pe Vasile. Într-adevăr, bătrânul nu mâncase nimic, doar își plimba degetele prin fărâmiturile de pâine de pe fața de masă. Părea că duce în spate o povară enormă.
— Poate ar trebui să mergi la el, — sugeră Ilinca.
— Mai încolo. Acum încep dansurile.
Lăutarii intonaseră o melodie de nuntă, iar perechile se învârteau pe ring. Și atunci s-a stins lumina. Brusc, fără nici un avertisment. Muzica s-a oprit, ghirlandele de pe terasă s-au înnegrit, iar salonul a rămas scufundat într-un întuneric dens, portocaliu doar de la cele câteva lumânări decorative de pe mese.
— Liniște, liniște! — strigă ospătarul șef. — Probabil a sărit o siguranță, rezolvăm imediat!
În beznă, Ilinca simți cum mâna lui Andrei i se desprinde brusc din strânsoare.
— Vin imediat, — îi șopti el. — Stai aici, liniștește invitații. Mă întorc rapid.
— Merg cu tine…
— Nu, tu rămâi. Te rog. E vorba de două minute.
Ea nu-l văzu, dar auzi pașii lui grei îndreptându-se nu spre ieșirea principală, ci spre ușa de serviciu, cea care dădea direct pe plajă. Când luminile s-au aprins din nou, zece minute mai târziu, Andrei nu mai era.
Inițial, Ilincăi nici nu i-a trecut prin cap să se îngrijoreze. S-a așezat la masă, a băut o gură de apă plată, și-a aranjat rochia. Nașul cerea liniște pentru un toast. Timpul trecea. Douăzeci de minute. Patruzeci. Oaspeții au început să se foiască. Stela, mama ei, veni lângă ea, cu chipul brăzdat de o neliniște pe care încerca s-o ascundă.
— Ilinca, unde e Andrei? A plecat și bunicul, nici pe el nu-l văd…
Ilinca s-a uitat în jur. Scaunul bătrânului Vasile era gol. Farfuria, neatinsă. Pe fața de masă, răsturnată, pălăria de pescar.
A sărit în picioare. A simțit cum i se strânge stomacul. S-a dus glonț la mecanic, cel mai bun prieten al lui Andrei, un tip solid pe nume Dan.
— Dane, nu l-ai văzut pe Andrei? A ieșit și a dispărut!
Dan a lăsat paharul din mână, s-a șters pe frunte și a ieșit val-vârtej pe plajă. S-a întors după câteva minute, respirând greu, cu fața palidă.
— Nimic. Nici urmă de el. Doar lampioanele stinse pe nisip.
Panica s-a instalat ca o ceață rece. Telefoane sunau în toate colțurile. Invitații s-au împărțit în grupuri, scotocind parcarea, faleza, debarcaderul. Poliția din Mangalia a fost anunțată. Ilinca stătea pe un scaun, cu rochia de mireasă șifonată și plină de nisip, ținând în mână buchetul de bujori albi pe care-l strivea fără să-și dea seama.
Ajunse la restaurant comisarul-șef Munteanu, un bărbat trecut de cincizeci de ani, cunoscut al familiei, cu o mustață groasă și ochi obosiți. Ascultă declarațiile contradictorii, își notă ceva, apoi întrebă:
— Bunicul? Unde stă bunicul?
— La far, pe Capul Turcului, — răspunse Ilinca, cu o voce care nu părea a ei.
— E departe?
— Vreo douăzeci de minute cu mașina, pe drumul de pământ.
— Atunci mergem acolo. Dacă băiatul e tulburat, probabil a căutat un loc liniștit.
Ilinca nu mai așteptă aprobări. Își luă un trench peste rochie, îl trase pe Dan de mânecă și sări la volanul propriei mașini, un break Dacia veche. Mama ei, Stela, se urcă pe bancheta din spate fără să spună un cuvânt.
Drumul spre far era îngust, șerpuind prin tufe de măceș și pini izolați. Farurile mașinii tăiau întunericul, luminând trunchiuri argintii. În mașină nimeni nu scotea o vorbă. Dan ținea lanterna în mână, verificând-o obsesiv.
— Ilinca, ești sigură că e acolo? — întrebă el încet.
— El acolo fuge întotdeauna când îl apasă ceva. Acolo se duce. Mi-a spus odată că doar farul îl înțelege cu adevărat.
Mașina se opri în fața porții ruginite. Poarta era deschisă larg. Dincolo de ea, silueta masivă a farului se contura pe cerul nopții, un turn întunecat și mut, fără nici o geană de lumină. Vântul bătea cu putere, urlând prin crăpăturile stâncilor.
— Căsuța paznicului e după colț, — zise Ilinca, coborând din mașină și alergând de-a lungul zidului.
Ușa de la intrare era întredeschisă. Înăuntru, pe o masă, ardea o lampă cu petrol. Un ibric cu ceai aburind stătea lângă o carte deschisă. Dar nimeni nu era acolo. Pe pat, aruncat la întâmplare, zăcea sacoul de la costumul de mire al lui Andrei.
— A fost aici! — strigă Ilinca, apucând sacoul și strângându-l la piept. — E aici, simt că e aici!
Dan era deja afară, cu lanterna aprinsă, cercetând pământul.
— Sunt urme! Două perechi! Merg spre far!
Alergară cu toții spre baza turnului. Ușa masivă de fier de la intrarea în far era și ea crăpată. Din interior venea un miros umed, de mucegai, de motorină veche și de ceară topită.
— Andrei! — strigă Ilinca, pătrunzând în bezna de la baza scărilor.
Nici un răspuns. Doar vântul fluiera prin găurile din zidărie.
— Eu urc primul, — zise Dan, dar Ilinca îl împinse ușor la o parte și păși pe prima treaptă de piatră. Rochia de mireasă se agăța de muchiile aspre, dar ea urca, treaptă după treaptă, ghidată de o forță interioară. Când ajunseră pe platforma de sus, sub cupolă, lanterna lui Dan dezvălui scena care le-a tăiat respirația.
Acolo, lângă uriașa lentilă acoperită de praf, stăteau două siluete. Bătrânul Vasile era așezat pe o ladă veche, cu fața acoperită de palmele lui osoase, cu umerii zguduiți de un plâns mut. Andrei stătea lângă el, cu o mână pe umărul bunicului său. La vederea Ilincăi, chipul i se destinse într-o expresie de durere, de ușurare și de o tristețe fără margini.
— Ilinca… — șopti el. — Iartă-mă. Te rog, iartă-mă că am fugit. N-am putut să mă întorc fără să rezolv asta.
— Ce s-a întâmplat? — întrebă ea, apropiindu-se, ignorând frigul, ignorând pânza rochiei care se rupsese, ignorând tot ce nu era el. — De ce aici?
Bătrânul ridică fruntea. Ochii lui verzi, de obicei goi și spălăciți, erau acum plini de o suferință atât de adâncă, încât Ilinca simți cum i se pune un nod în gât.
— Pentru că eu l-am chemat, — spuse Vasile cu o voce răgușită. — Eu i-am spus tot adevărul în seara asta, înainte de nuntă. Și el, în loc să mă blesteme… a venit după mine.
— Ce adevăr? — întrebă Stela, care abia mai respira, sprijinindu-se de peretele rece.
Vasile tăcu o vreme. Vântul de afară părea că se domolește, ascultând. Apoi începu să vorbească, cu o voce seacă, de om care a cărat o piatră prea grea timp de decenii.
— Acum douăzeci și doi de ani… farul încă funcționa. Eu eram paznicul lui. Andrei era doar un copil. Au venit niște oameni la mine… știi cum e în porturile astea, contrabandiști. Mi-au oferit o căruță de bani, bani de care noi aveam atâta nevoie, ca să sting farul pentru trei nopți. Trei nopți, atât. Am refuzat. Am refuzat de două ori. Dar a treia oară… Andrei era bolnav, avea febră mare, trebuia internat, iar ai mei, Toader și Ana, erau ruinați. Am acceptat. Am stins farul. Și în a treia noapte… un cargou mic, un vas de coastă, s-a izbit de stânci. Au murit doisprezece oameni. Doisprezece suflete. Ancheta a pus totul pe seama unei erori de navigație. Dar eu știam adevărul.
Liniștea din încăpere era atât de densă, încât părea că poți s-o tai cu cuțitul. Dan încremenise cu lanterna în mână, nemișcat.
— Cum ai aflat tu? — șopti Ilinca, întorcându-se spre Andrei.
— Ieri seară, — răspunse el, cu vocea stinsă. — Am venit aici să-i aduc un cadou de nuntă bunicului, un binoclu vechi. L-am găsit scriind într-un jurnal. Am văzut ce scria acolo… la început n-am vrut să cred. Am crezut că aiurează. Apoi am înțeles grozăvia prin care a trecut. Azi, la nuntă, mă uitam la el, la cum se chinuia, și știam. Când s-a stins lumina, am văzut în ochii lui hotărârea de a pleca. De a veni aici și de a sfârși totul. N-am putut să-l las. Am alergat după el.
— Voiam să mă arunc de pe platformă, — mormăi Vasile, cu capul plecat. — Dar Andrei m-a oprit. Mi-a spus că dacă fac asta, îi omor și lui sufletul. Mi-a spus că singura cale e să mărturisesc tot. Să merg la poliție și să primesc pedeapsa pe care o merit.
Ilinca simți cum i se înmoaie genunchii. Dar nu de groază, ci de un val copleșitor de dragoste și de milă. Se apropie de Andrei. Îi luă fața în palme și îl sărută pe frunte.
— Te iert, — spuse ea simplu.
— Dar n-am făcut nimic…
— Ai făcut tot ce trebuia. Ai alergat după un om care cădea. Acum plecăm cu toții de aici. Împreună.
Coborâră în tăcere. Afară, în parcarea din fața farului, ajunse și mașina de poliție a comisarului Munteanu. Bătrânul Vasile se opri în fața lui, se îndreptă de șale cât putu de mult, și spuse clar:
— Domnule comisar, vreau să fac o declarație. Este vorba despre naufragiul cargoului "Mureșul", din 1998.
Comisarul își scoase cascheta, își șterse fruntea cu o batistă și dădu încet din cap. Îl luă pe bătrân de braț și îl conduse spre mașină. Andrei și Ilinca îi urmară cu mașina lor, urmați de Dan și de Stela.
Nunta s-a reluat o săptămână mai târziu. Nu la restaurant, ci într-un cadru restrâns, pe platforma farului, așa cum își doriseră de fapt. Vasile primise arest la domiciliu, având în vedere vârsta și mărturisirea completă. Procesul avea să vină mai târziu, dar pentru moment, familia întreagă era acolo. Soarele apunea peste Capul Turcului, aruncând reflexe portocalii pe marea calmă.
Andrei și Ilinca stăteau lângă balustradă, ținându-se de mână.
— Știi, — îi spuse ea, — acum chiar simt că suntem cu adevărat soț și soție. Am trecut prin întuneric și am ieșit la lumină.
— Fără tine n-aș fi reușit, — răspunse el. — Când te-am văzut pe scări, cu rochia ruptă, cu ochii ăia mari și speriați, am știut că nu există forță pe lume care să ne despartă.
Lumina farului se aprinse brusc. Nu era lentila cea veche, ci un reflector nou, instalat de autorități la cererea comunității, ca un simbol. Bătrânul Vasile, stând pe un scaun adus anume pentru el, acționă întrerupătorul. Pentru prima dată după douăzeci și doi de ani, farul de pe Capul Turcului mătură marea cu lama lui de lumină.
— Ăsta-i cadoul meu de nuntă, — spuse Vasile, cu o jumătate de zâmbet știrb.
Anii au trecut. Vasile a primit o sentință redusă și a rămas lângă far, ca îngrijitor onorific al muzeului maritim ce se înființase la bază. Ilinca și Andrei au avut o fetiță, pe care au numit-o Mara, cu ochii verzi-albăstrui, ca marea în zori. În fiecare vară, urcă cu toții la far. Acolo, pe platforma de sus, Vasile îi arată Marei cum funcționează reflectoarele și îi spune povești despre corăbii și sirene. Nu pomenește niciodată despre trecut. Iar fata îl ascultă fascinată, alergând în jurul lentilei și încercând să prindă în palme razele de lumină care se rotesc neobosite, alungând întunericul.
