Tanti Stela, vecina noastră de pe palier, a scos plicul din șorț exact când Luca a suflat în cele optsprezece lumânări. Tortul de ciocolată se încinsese de atâta foc, iar bucătăria noastră mică din Militari mirosea a vanilie și a fum de la fitiluri. Luca purta o coroană de hârtie pe care i-o făcuse Stela. Pe coroană scria cu markerul „Regele Zilei”. Am râs când am văzut-o, un râs ușor, de tată obosit și mândru.
— Acum că sunt major, am voie la două felii, da? a întrebat Luca, frecându-și palmele.
— Majorii plătesc factura la curent, am zis eu.
S-a uitat la mine cu sprânceana stângă ridicată – exact ca maică-sa, de fiecare dată mi se strângea stomacul când îl vedeam făcând gestul ăsta.
— Atunci rămân la o felie, a negociat el.
Stela a așezat plicul lângă farfuria lui, cu partea scrisă în jos. Pe hârtia groasă, data de expediere: 15 aprilie 2006. Cu două zile înainte ca Ioana să iasă pe ușa apartamentului nostru fără să se mai uite înapoi. Am recunoscut imediat scrisul mărunt, literele ușor înclinate spre stânga. Mâna îmi tremura înainte să desfac plicul.
— Andrei, nu te grăbi, a șoptit Stela. Ochii ei albaștri, spălăciți de vârstă, erau plini de o teamă pe care n-o mai văzusem la ea în aproape două decenii. — Trebuie să știi că nu a plecat pentru că l-a respins pe băiat.
Am privit-o fără să pricep. Amândoi știam povestea pe care mi-o spusesem singur seară de seară: Ioana nu suportase diagnosticul. Când medicul de la Maternitatea Giulești ne-a spus că nou-născutul nostru are sindrom Down, Ioana a întors capul spre perete. N-a vrut să-l țină în brațe. După trei zile, mi-a cerut divorțul și custodia totală pentru mine, iar la o săptămână după naștere a dispărut. Fără să-l fi atins măcar o dată pe Luca.
— Ba exact pentru asta a plecat, am răbufnit, cu plicul strâns în pumn. — Pentru că nu l-a vrut. Și nici pe mine.
— Citește, a zis Stela întinzând mâna spre Luca, care ne privea nedumerit. — Am promis că îți dau scrisoarea când băiatul împlinește 18 ani. Am așteptat ziua asta de când te-ai mutat aici cu el în brațe.
Am rupt plicul. Am scos foaia împăturită în trei și am început să citesc cu voce tare, deși cuvintele se loveau unele de altele.
„Andrei,
dacă citești asta, înseamnă că n-am avut niciodată prilejul să-ți spun adevărul față în față.
Cu câteva zile înainte să-l naștem pe băiatul nostru, am aflat că am un cancer agresiv. Medicii mi-au spus că șansele sunt aproape zero. Te cunosc. Ai fi vândut tot ce aveam, ai fi lipsit de la serviciu, ai fi stat nopți întregi lângă mine în spital. Și l-ai fi neglijat pe copilul nostru. Nu puteam să vă pierdeți amândoi din cauza mea. Așa că am ales să fiu eu monstrul din poveste. Am cerut divorțul, am renunțat la custodie și am dispărut, pentru că numai așa te puteam obliga să te concentrezi pe creșterea lui. Nu l-am respins niciodată. Nu te-am încetat niciodată să vă iubesc. Pur și simplu am crezut că ăsta e singurul dar pe care vi-l pot lăsa.
Iartă-mă, dacă poți. Și spune-i băiatului nostru că n-a fost nicio clipă în care să nu mă gândesc la el.
Ioana”
Am lăsat foaia pe masă. Mâinile îmi căzuseră grele, ca după o după-amiază întreagă de cărat pachete. Luca s-a întins și a tras scrisoarea spre el. Buzele i se mișcau ușor în timp ce recitea rândurile.
— Mama asta e scrisoarea mamei? a întrebat el, cu vocea aceea gravă de adult pe care o căpătase în ultimul an.
Am încuviințat din cap fără să scot un sunet.
— Deci nu a plecat din cauza mea? Din cauza sindromului?
— Nu, am reușit să spun. — Nici vorbă. Și eu am crezut asta optsprezece ani. Am urât-o în fiecare zi.
M-am întors spre Stela. Ea își ștergea ochii cu colțul șorțului.
— Tu ai știut tot timpul ăsta? am întrebat-o, cu un calm care m-a mirat și pe mine.
— A venit la mine în noaptea dinainte să plece. Mi-a arătat hârtiile de la oncologie. Cancerul se extinsese deja. Mi-a spus că nu vrea să știți, că dacă afli adevărul, o să lași totul baltă și o să încerci s-o salvezi. M-a pus să jur pe numele copilului că îți dau scrisoarea abia când împlinește 18 ani. Și că am grijă de voi.
— Și ai stat aici, în apartamentul de vizavi, și m-ai văzut cum o blestem la fiecare aniversare, la fiecare internare, la fiecare ședință de recuperare? Cum îi spuneam băiatului că amândoi suntem de ajuns, fără să-i pomenesc vreodată numele?
Stela a lăsat capul în jos.
— Am crezut că așa e mai bine. Am greșit. În fiecare an m-am întrebat dacă n-ar fi trebuit să-ți spun. Dar îmi era frică. Și mă legasem prea tare de Luca. Am vrut să fiu acolo, să văd că e bine.
Luca s-a ridicat de pe scaun și a ieșit pe holul îngust. L-am urmat. Se sprijinise de tocul ușii de la intrare, cu spatele la mine.
— Toată viața am crezut că mama mea pur și simplu n-a vrut să mă cunoască, a spus el fără să se întoarcă. — De fapt, nici tu n-ai vrut să știu cine e. De ce?
— Ca să te protejez, am șoptit. — Am vrut să nu simți niciodată că ești respins. Am crezut că dacă nu știi nimic despre ea, n-o să suferi.
— Dar tu ai suferit.
— În fiecare noapte.
A întors capul și avea obrajii uzi. În semiîntunericul holului, cu tricoul ăla roșu de la serbarea de absolvire, semăna atât de bine cu Ioana, încât mi s-a tăiat respirația. Gropița din obrazul stâng, același fel de a-și mușca buza când era nesigur.
— Cum arăta? a întrebat brusc.
M-a lovit întrebarea ca un pumn în piept. În optsprezece ani nu-i arătasem nicio fotografie. Îngropasem totul într-o cutie de plastic, în debaraua din spatele bucătăriei.
— Vino, i-am spus.
Am tras cutia de sub raftul cu detergenți. Am forțat capacul și am început să scot lucrurile unul câte unul: o fotografie de la nuntă, făcută pe treptele Primăriei Sectorului 5, o eșarfă verde pe care o purta și în august, pentru că-i era mereu frig, o brățară de argint pe care i-o dădusem la prima aniversare. Luca a luat fotografia de la nuntă și s-a uitat lung la chipul ei.
— Îi plăcea să cânte? a întrebat.
— Fals, tot timpul. Dar cânta cu poftă, mai ales când spăla vasele.
— Și pe plajă? Îi plăcea marea?
— Ura nisipul. Se plângea toată ziua, iar seara nu voia să plece acasă, pentru că apusul era prea frumos. Așa era ea.
Luca a zâmbit. Un zâmbet mic, ca o crăpătură într-un zid gros.
— Semăn cu ea?
M-am uitat la fotografie, apoi la băiatul meu.
— Da. Mai ales când ești încurcat. Ai exact aceeași sprânceană care se ridică.
În cutie, sub un teanc de carnete studențești, am găsit o agendă telefonică veche. Am frunzărit-o până am dat de un nume: Mariana Dinu, mama Ioanei. Abia o întâlnisem de două ori înainte de nuntă, pentru că Ioana și maică-sa nu se înțelegeau deloc. Dar acum era singura pistă.
Am ezitat aproape o oră, cu telefonul în mână. Stela ne-a făcut ceai și a rămas cu noi în bucătărie, într-o tăcere încărcată. Până la urmă am format numărul. A răspuns o voce de femeie în vârstă, aspră, de parcă tocmai se trezise.
— Mariana Dinu?
— Da. Cine e?
— Sunt Andrei. Andrei Popescu, soțul Ioanei.
A urmat o pauză atât de lungă, încât am crezut că a închis. Apoi am auzit-o trăgându-și nasul.
— Andrei… Dumnezeule. Băiatul tău mai trăiește?
— Da. Tocmai a împlinit optsprezece ani. Am aflat abia azi de ce a plecat Ioana. Am găsit o scrisoare.
A izbucnit în plâns și printre suspine mi-a spus ce s-a întâmplat după ce Ioana a dispărut din viața noastră. A sunat-o pe maică-sa la câteva zile după ce plecase din București. Era deja internată într-un centru de îngrijiri paliative din Târgu Jiu – acolo unde se născuse și unde mai avea o mătușă. Cancerul avansase prea mult, nu mai era nimic de făcut. A murit la șapte luni după ce l-a născut pe Luca. Mariana a îngrijit-o până în ultima clipă.
— De ce nu m-ai căutat? am întrebat-o, cu o furie rece care creștea în mine.
— Pentru că m-a pus să jur. Pe copil. Mi-a spus că dacă îți spun, o să lași totul și o să vii după ea. Și că atunci băiatul o să crească fără tată și fără mamă. Am respectat voia fetei mele. În fiecare zi m-am gândit la voi. În fiecare zi.
Am închis ochii. Respirația mi se tăiase. Nu mai simțeam furie, ci o tristețe grea, ca plumbul.
Luca mi-a făcut semn să-i dau telefonul. A dus receptorul la ureche și a spus simplu:
— Bună, eu sunt Luca. Nepotul dumneavoastră.
Conversația lor a durat aproape o oră. Stela și cu mine am strâns masa în liniște, iar din când în când auzeam vocea lui Luca întrebând lucruri mărunte: ce mâncare îi plăcea mamei, dacă avea vreun animal de companie, dacă a pomenit vreodată de el.
— În fiecare zi, i-a răspuns Mariana. Până și în ultimele ore, numai despre tine vorbea.
Câteva luni mai târziu, într-o dimineață rece de octombrie, am mers toți patru la cimitirul din Târgu Jiu. Mariana ne aștepta la poartă, o femeie uscățivă, cu un batic negru și mâinile pline de pete. Ne-a îmbrățișat pe rând, mai întâi pe mine, apoi pe Luca, lung, fără grabă.
Am găsit mormântul într-un colț liniștit, sub un nuc bătrân. Piatra funerară era simplă, cu o poză ovală în care Ioana zâmbea cu dinții puțin strâmbi, exact așa cum mi-o aminteam din vara în care ne-am cunoscut, la un Revelion ratat la munte. Stela a așezat un buchet de crizanteme albe lângă candela aprinsă.
Luca s-a aplecat și a pus scrisoarea mamei lângă flori. A stat câteva clipe nemișcat, apoi a vorbit cu o voce atât de domoală, încât aproape că nu l-am auzit.
— Mulțumesc că m-ai iubit. Dar aș fi vrut să rămâi măcar puțin, să te iubim și noi.
Mi-am lăsat mâna pe umărul lui și am simțit că-mi trebuie tot curajul din lume ca să rostesc ce ținusem în mine aproape două decenii.
— Te-am urât, Ioana, am spus, privind fotografia de pe piatră. Te-am urât pentru că ura era mai ușoară decât să recunosc că mi-era dor de tine.
Mariana mi-a strâns mâna. Nu a spus nimic, dar degetele ei reci spuneau tot ce trebuia spus.
În mașină, la întoarcere, Luca a pus mâna pe volan – proaspăt luase permisul – și a întrebat:
— Crezi că o să mai vină la serbarea mea de Crăciun? Adică, în gând, cumva?
Am râs ușor, fără să vreau.
— O să fie în rândul întâi, sunt sigur. Și o să aplaude cel mai tare, chiar dacă tu cânți fals.
— Măcar de la ea am moștenit asta, a zis el, și pentru prima dată după atâția ani, vorbeam despre Ioana ca despre cineva care încă e cu noi.
