— O să-mi plătească toți anii de studiu. De la taxa de înscriere până la ultimul curs. Și o să-mi cumpere un apartament în Viena, chiar lângă campus. — Vocea Ioanei părea străină, subțire ca un fir de ață pe punctul de a se rupe. Lingurița de argint i-a alunecat din degete și s-a lovit de farfuria de porțelan cu un clinchet rece, tăios.
În bucătăria înghesuită din Brașov, cu pereții îngălbeniți de timp și mirosul familiar de ceai de tei, aerul s-a îngroșat brusc. Până și aburul de la cratița cu sarmale, rețeta pe care o știam de la Elena, părea să înghețe în loc. Afară, noiembrie își cernea lapovița măruntă peste acoperișurile de țiglă.
— Cine e, Ioana? — am întrebat, deși inima îmi bătea ca un ceas stricat. Știam deja. Simțeam răspunsul în măduva oaselor, în fiecare rid adânc săpat de anii de muncă.
Ea a închis ochii, strângând cu atâta putere marginea feței de masă croșetate, încât degetele i s-au albit.
Am știut fără să-mi spună. Dinu Georgescu. Omul care își lăsa ceasul de buzunar artizanal, un Patek Philippe din 1920, în grija mea de două ori pe an. Magnatul imobiliar care îmi arunca un bacșiș gras fără să mă privească vreodată în ochi. Omul ale cărui poze apăreau în toate ziarele locale, tăind panglici la inaugurări de mall-uri și gale de caritate. Același bărbat care, cu șaptesprezece ani în urmă, o privise pe Elena ca pe un gunoi când îi spusese că e însărcinată.
— Dinu… — am șoptit, iar în mintea mea s-a derulat instantaneu imaginea Elenei, prăbușită pe canapeaua asta, cu o scrisoare mototolită în mână. Tipul îi dăduse un plic cu bani pentru avort, iar când ea refuzase, dispăruse. Fără urmă. Fără un cuvânt. Ne lăsase pe amândoi, pe mine și pe Ioana pe care abia o cunoscusem, să ne zbatem singuri.
— Cum te-a găsit? — am reușit să articulez, frecându-mi mecanic degetele, încleiate de la uleiul de ceasornicărie. Încă purtam halatul de lucru, pătat cu soluție de curățat mecanisme fine.
— M-a căutat el, tată. A venit la bibliotecă, acum trei luni. A zis că are testul ADN, că mama m-a ascuns de el. Mi-a spus o poveste întreagă… — Vocea i s-a frânt. — A spus că mama a fugit, că el a vrut să ne ajute, dar ea nu i-a permis. Că a suferit după mine în tot acest timp!
— Minciuni! — am izbucnit, simțind cum sângele îmi năvălește în obraji. — Ioana, mama ta a fost cel mai sincer om pe care l-am cunoscut! Când tu aveai doi ani și am rămas fără bani de chirie, ea l-a implorat în genunchi să ne ajute. Iar el a închis telefonul. A chemat poliția pe ea când s-a dus la biroul lui. Ne-a lăsat pe drumuri, iar eu abia mă angajasem la atelierul lui Badea Costică. Uite, mâinile astea — i le-am întins, cu buricele degetelor deformate de pensetă și urmele adânci de la șurubelnițele fine — astea ne-au ținut în viață. Nu mila lui.
— Dar are acte, tată! — Ioana se ridicase, cu fața brăzdată de lacrimi. — Mi-a arătat scrisori în care mama scria că nu vrea să știe nimic de el. Am văzut cu ochii mei semnătura ei! Și apoi, Viena… tu știi cât costă. Ai vrut să faci un al doilea credit ipotecar pentru apartamentul bunicii. Am văzut documentele de la bancă pe biroul tău. Nu pot să te las să te distrugi pentru visul meu. Nu e corect.
S-a prăbușit pe scaun, acoperindu-și fața cu palmele. Plânsetul ei, același plânset de copil pe care îl legănasem ore întregi după moartea Elenei, mi-a sfâșiat sufletul.
M-am apropiat și am strâns-o la piept. Am simțit mirosul de mere coapte al șamponului ei, același de când era mică.
— Puiule… nu trebuia să duci povara asta singură. Ne descurcam noi. Atelierul merge bine, ceasurile de epocă sunt la modă. Nu e treaba ta să mă salvezi pe mine.
— Mâine dimineață mă așteaptă la biroul lui, în centru vechi. Vrea să semnez actele de recunoaștere a paternității și de schimbare a numelui. Asta e condiția lui. Fără asta, nimic. A zis că vrea să fie tatăl meu legal.
Am închis ochii. Am văzut din nou chipul Elenei, îmbătrânit prematur de boală, în ultimele săptămâni. Îmi șoptise: „Andrei, nu-l lăsa niciodată să pună mâna pe fata noastră. Niciodată.”
A doua zi, lapovița se transformase într-o ninsoare leneșă. Am înfruntat troienele de pe străduțele pavate până la sediul impunător al firmei lui Georgescu, o vilă veche boierească transformată în turn de sticlă și oțel. Eram conștient de halatul meu jerpelit, din care ieșeau capetele unor șurubelnițe fine, și de cutia veche de biscuiți pe care o strângeam la subraț. Secretara s-a strâmbat când m-a văzut, dar eu am intrat fără să anunț.
În birou, Dinu stătea tolănit într-un fotoliu de piele, cu un zâmbet victorios. Lângă el, un avocat unsuros cu o servietă burdușită cu hârtii. Ioana stătea pe marginea unui scaun, rigidă, palidă la față.
— Ah, Andrei! — a exclamat Georgescu, fără să se ridice. — Chiar azi, mi-am adus aminte că am lăsat un vechi Zenith la tine pentru o curățare. Ai venit să mi-l aduci? Sau vrei o compensație pentru anii în care ai stat cu fata mea? Stabiliți o sumă, vă rog. Sunt generos.
Nu i-am răspuns. Am așezat cutia de biscuiți pe biroul lui masiv de mahon.
— Am venit să arăt ceva. Ceva ce trebuia arătat dinainte ca Ioana să semneze vreun act. Ea nu e fiica ta, Dinu. Nu în ochii mei, și nu în ochii legii.
— Domnule Moldovan, interveni avocatul, clientul meu are dovezi biologice irefutabile. Vom cere anularea adopției pe baza ascunderii adevărului. În câteva luni, domnișoara va purta numele Georgescu, iar dumneavoastră veți fi o amintire neplăcută.
— Să nu te grăbești, am zis calm, deschizând cutia. Un miros acru de hârtie veche și naftalină s-a răspândit în încăpere. Am scos primul document, un plic îngălbenit. — Acesta este acordul de renunțare la copil, semnat de tine în fața unui notar acum șaptesprezece ani. Ai plătit-o pe Elena cu 100 de milioane de lei vechi, o sumă ridicolă, ca să tacă și să-ți lase ție cale liberă spre căsătoria cu fiica patronului tău de atunci. Ai vrut să nu mai existe.
Dinu s-a înroșit brusc, dar n-a apucat să spună nimic.
— Iar astea — am scos un teanc de scrisori — sunt amenințările tale. „Dacă scoți vreun cuvânt, te distrug. Îți iau și ți-o iau și pe fata aia.” Sunt scrise pe hârtia cu antetul firmei tale. Foarte neinspirat, Dinu. Foarte.
Ioana s-a ridicat, cu respirația tăiată. A luat scrisorile, le-a scanat cu privirea. Buzele îi tremurau. Când a ajuns la ultima, a citit cu voce tare, cu o voce seacă: — „Pentru mine, copilul tău e mort, la fel ca tine în curând, dacă nu dispari.”
În birou s-a lăsat o tăcere mormântală. Până și avocatul și-a tras gulerul cămășii, vizibil incomodat.
— Și mai e ceva, am spus, scoțând un reportofon vechi cu bandă magnetică. — Convorbirea din seara aceea de acum doi ani, când Elena, deja slăbită de chimioterapie, a venit la tine să te roage să ajuți măcar cu fondul pentru școală al fetei. Ai chemat bodyguarzii și ai aruncat-o afară. Înainte să iasă, ea a înregistrat totul. Ai spus: „E o greșeală din tinerețe. De ce nu mori mai repede, să scap de amândouă?”
— E un fake! — a urlat Dinu, izbindu-și pumnul în masă. — Vă dau pe toți în judecată! Astea sunt fabricații! Ea a șantajat!
— Atunci, am spus eu liniștit, de ce semnătura ta e pe fiecare filă? De ce vocea ta se aude pe bandă? Te așteptăm în instanță. O să fie un proces lung. Foarte lung. Și public. Cred că ziarele tale preferate vor fi încântate să publice transcrierile. Ce crezi, o să mai inaugurezi vreun mall cu ovaționări după asta?
Ioana a privit îndelung spre hârtii, apoi spre mine. Apoi, încet, și-a îndreptat spatele. Nu mai era fata speriată de aseară. Ochii ei căprui, atât de asemănători cu ai Elenei, sclipeau de o furie rece, controlată.
— Mi-ai spus că bunica mea m-a ascuns de tine. Că tu ai căutat-o disperat. Că ai plâns după mine în fiecare seară. Fiecare cuvânt a fost o minciună.
— Ioana, ascultă-mă! — Dinu s-a repezit spre ea, încercând să-i ia mâna. — Eram tânăr! Am greșit! Dar acum am bani, am putere, pot să-ți dau lumea! Universitatea din Viena e a ta! Apartamentul e a ta! Omul ăsta, ceasornicarul tău, ce ți-a putut oferi? O viață chinuită, cu mâinile pline de ulei și bătături!
Ea s-a smuls din strânsoarea lui. S-a uitat la mâinile mele. La halatul meu. La chipul meu brăzdat de riduri. Apoi s-a întors spre el.
— Omul acesta, a rostit ea clar, cuvintele tăindu-i aerul ca o lamă, mi-a oferit totul. El mi-a împletit codițele în fiecare dimineață după ce mama a murit. El muncea până la miezul nopții ca să-mi cumpere prima vioară. El mi-a citit toate cărțile lumii când eram bolnavă. Mâinile astea ale lui — le-a arătat spre mâinile mele — nu au ținut în ele doar ceasuri. M-au ținut pe mine. M-au crescut. M-au mângâiat. Tu… tu nu ești tatăl meu. Ești doar o fantomă cu un cec.
S-a apropiat de birou, a luat dosarul gros pregătit de avocat și, cu o singură mișcare, l-a azvârlit în pieptul lui Georgescu. Foile s-au împrăștiat peste tot, ca un stol de păsări albe, așternându-se pe covorul persan.
— Nu vreau banii tăi. Nu vreau numele tău. O să găsesc altă cale spre Viena. Sau poate nu. Dar n-o să-mi vând sufletul pentru un vis.
S-a răsucit pe călcâie, m-a prins strâns de mână și m-a tras după ea. În prag, s-a oprit și s-a uitat peste umăr.
— A, și ceasul Zenith al domnului Georgescu? Am uitat să ți-l aduc. E în atelier. Îl poți recupera după ce plătești factura restantă de acum doi ani. Sănătate.
Am ieșit împreună în ninsoarea deasă. Străduțele vechi ale Brașovului păreau desprinse dintr-o poveste. Ne-am plimbat în liniște până la atelierul meu de lângă Piața Sfatului. Ea s-a oprit și s-a uitat prin vitrina plină de mecanisme vechi și arămii.
— Îmi pare rău că te-am făcut să treci prin asta, tată. N-am știut că e un monstru.
— Ai știut în inima ta. Altfel nu te vedeai cu mine azi-dimineață. Hai, intră. E frig.
Două săptămâni mai târziu, într-o dimineață geroasă, poștașul a lăsat un plic voluminos, cu ștampilă austriacă. Am deschis cu teamă. Ioana ieșise din baie, cu părul încă ud. I-am întins scrisoarea.
Ea a citit primele rânduri și a amuțit. Apoi, un țipăt ascuțit, de fericire pură, a spart liniștea atelierului. Sareau rotițele din cutiuțe. „Tată! Tată! Am primit! Bursa completă! Bursa «Elena Moldovan», fondată de Asociația pentru Drepturile Femeilor! E pe patru ani! Totul plătit! Apartament în cămin! Tot!”
Am citit și eu, cu ochii încețoșați. Numele fondului mi-era extrem de familiar. Era asociația căreia, timp de cincisprezece ani, îi trimisesem lunar un modest transfer de 50 de lei, din încasările ceasornicăriei. Fără să spun la nimeni. Era felul meu de a ține în viață memoria Elenei, ajutând alte femei.
Ioana m-a îmbrățișat atât de tare, că am auzit un ticăit grăbit venind din buzunarul meu de la halat. Probabil arcul unui ceas vechi care primise prea multă emoție.
În seara aceea, atelierul s-a umplut de miros de sarmale încălzite și de râsete. Ninsoarea bătea ușor în geam. Pe masa de lucru, lângă lupe și pensete, stătea scrisoarea de la Viena. Visul devenise realitate. Și niciun cec din lume, niciun Dinu Georgescu, n-ar fi putut cumpăra victoria aceea. Era construită din dragoste, ore de muncă și ticăitul neobosit al inimii unui simplu ceasornicar.
