În dimineața aceea, mă dureau genunchii de parcă cineva mi-ar fi bătut cuie în capacele de la borcane. Am apucat blatul din bucătărie, am respirat adânc de două ori și m-am uitat la cele trei perechi de ochi care așteptau micul dejun. Cea mică, Sofia, de șapte luni, începuse deja să se foiască în pătuțul improvizat. Mădălina, de cinci ani, încerca să-și lege șireturile la teniși, iar Gabriela, de opt, aranja farfuriile fără să-i cer eu.
Le-am luat la mine pe toate trei într-o noapte de noiembrie, după ce fiica mea s-a stins la naștere. Am deschis ușa și le-am găsit pe prispă, pe ploaia măruntă. Gabriela ducea o pungă cu scutece, Mădălina își mușca buza ca să nu plângă, iar Sofia țipa în marsupiu. Tatăl lor dispăruse fără urmă, lăsând doar un mesaj pe telefon: „Nu pot. Îmi pare rău.” N-am mai dormit de atunci cum dorm oamenii normali. Fiecare bănuț îl întorceam pe toate părțile, iar rețeta de supă de cartofi era rugăciunea mea de seară. Dar fetele zâmbeau în fiecare dimineață și asta îmi era de ajuns.
Într-o după-amiază de iulie, când căldura topea asfaltul din Cluj, Gabriela s-a apropiat de mine pe vârfuri. „Bunico”, a spus ea cu o voce mică, „știu că nu ne permitem concedii… dar am putea să mergem undeva unde e apă? O piscină adevărată?” S-a uitat la mine cu aceeași privire pe care o avea și Andreea, fiica mea, când cerea ceva și spera să nu supere. Am simțit un nod în gât, dar am înghițit repede. După tot ce pierduseră copiii ăștia, merita și ei o zi de vară ca-n povești.
Am deschis borcanul cu făină, unde țin banii de rezervă, am ignorat teancul de facturi de pe masă și am cumpărat patru bilete de o zi la Hotelul Perla din Băile Felix. Și eu m-am mirat cum am reușit. Gabriela a sărit în sus de bucurie, iar Mădălina a început să bată din palme de parcă am fi anunțat Crăciunul în iulie.
Când am ajuns la piscină, fetele au năvălit în partea mică, iar Sofia a început să se foiască în brațele mele. Soarele ardea puternic, apa sclipea, iar cele două surori mai mari țipau de râs, stropindu-se. M-am așezat pe margine, ținând-o pe micuță aproape de piept. La început a fost bine. Râdea și ea, bătea din mâini și se uita curioasă la picăturile care săreau. Dar după o jumătate de oră, Sofia a început să se smiorcăie. I-a fost foame, apoi cald, apoi pur și simplu obosită. Nu se oprea. O legănam încet, îi cântam ceva prostesc în barbă, dar plânsetul ei devenea tot mai nervos.
— Liniștește-o, bătrânică, ce naiba! m-a pocnit o voce groasă de lângă mine.
Un bărbat în jur de cincizeci de ani, cu șlap și prosop pe umeri, mi se uita urât. Avea o bere pe jumătate goală într-o mână, iar pe cealaltă o flutura spre mine.
— Am încercat, dar e bebeluș, ce să-i fac… am bâiguit eu, încercând să o ademenesc pe Sofia cu o jucărie.
— Pe mine nu mă interesează, a răstit el. Am plătit ca să mă relaxez, nu ca să ascult concerte de la nepoata dumitale. Ia-ți neamul și du-te la o piscină de cartier, aici e loc civilizat.
Câțiva oameni s-au întors. Gabriela și Mădălina s-au oprit din joacă și s-au uitat speriate la mine. Am simțit cum mi se urcă sângele în obraz, dar am spus doar: „O să plecăm într-o clipă, domnule, îmi pare rău.”
Mă ridicam deja, cu fata în brațe și cu inima cât un purice, când am văzut un chelner în uniformă venind direct spre bărbatul acela. Ținea în mână un plic alb, simplu, fără nimic scris pe el.
— Domnule Popescu? a spus chelnerul politicos, dar cu o voce care nu admitea discuții.
— Da, eu sunt. Ce e așa de important? a mârâit bărbatul, luând plicul și rupându-l cu un gest brusc.
S-a uitat înăuntru. Mai întâi, sprâncenele i s-au ridicat. Apoi fața i s-a golit de orice culoare, de parcă cineva i-ar fi tras sângele din obraji. Albul acela era aproape străveziu. A ridicat privirea spre mine, apoi spre chelner, apoi înapoi la hârtia pe care o ținea în mână.
— Asta… e o glumă? a îngăimat el.
Chelnerul nu a zâmbit. S-a aplecat ușor și a spus, suficient de tare cât să aud și eu: „Nu, domnule. Conducerea vă roagă să eliberați camera până la ora 16. Rezervarea dumneavoastră a fost anulată din cauza încălcării repetate a regulamentului hotelului privind respectul față de toți oaspeții. Iar doamna pe care ați jignit-o este bunica a trei fetițe orfane de mamă. Este oaspetele nostru de onoare pe ziua de azi.”
Bărbatul a rămas cu gura întredeschisă. Plicul i-a alunecat din mână și a căzut pe ciment, lăsând să se vadă nu o amendă, nu o hârtie oarecare, ci o invitație. Pe ea scria, cu litere scrise de mâna managerului: „Doamnei Maria Vasilescu, cu respect și admirație, cină oferită din partea noastră pentru dumneavoastră și fetițe în seara aceasta. Sunteți un exemplu.”
În jur, oamenii care auziseră totul priveau când la mine, când la el. Cineva a început să aplaude ușor. Nu erau aplauze puternice, doar câteva palme care s-au stins repede, dar au fost de ajuns. Bărbatul a înjurat printre dinți, și-a luat prosopul și a plecat fără să mai scoată o vorbă.
Eu am rămas locului, strângând-o pe Sofia la piept. Nu mai plângea. Se liniștise de-a binelea, ca și cum și ea ar fi simțit că ceva greu se ridicase din aer. Gabriela și Mădălina au venit lângă mine, cu picioarele ude și ochii mari. Mădălina m-a tras de rochie și a întrebat: „Bunico, de ce aplaudă oamenii?” Nu am știut ce să răspund. M-am uitat la plicul căzut, la invitație, la cele trei fete care se țineau acum strâns de mine.
Seara, la cină, ne-au adus trei porții de clătite cu gem de vișine și înghețată. Gabriela a râs pentru prima oară în ziua aceea cu adevărat, cu tot sufletul. Mădălina a adormit cu obrazul lipit de masa de sticlă. Iar Sofia gângurea la pieptul meu, cu degețelele înfășurate strâns în jurul nasturelui de la bluză. Chelnerul care adusese plicul mai devreme a apărut din nou, de data asta cu un zâmbet cald. A pus o cutie mică pe masă.
— Un cadou pentru fetițe, din partea echipei, a spus el.
Am deschis cutia cu mâini care îmi tremurau puțin. Înăuntru erau trei brățări împletite din ață colorată, una roz, una galbenă și una albastră, fiecare cu câte o mărgea în formă de inimă. N-am mai putut. Am simțit cum mă dor ochii și cum un singur firicel de apă îmi alunecă pe obraz. Dar nu l-am șters. Am lăsat fetele să-l vadă, pentru că uneori și lacrimile de bucurie fac parte din poveste.
Afară, noaptea venise blândă peste Băile Felix. Aerul mirosea a sulf și a iarbă udă. Am plecat cu un taxi spre gară, cu Sofia adormită pe umărul meu, cu brățările strălucind la mânuțele fetelor. Șoferul a întors capul și m-a întrebat: „Ați avut o zi bună, bunico?” Nu știu de ce, dar am zâmbit și am răspuns: „Nu neapărat o zi bună. Dar una care o să rămână.”
N-am mai pomenit niciodată de bărbatul acela. Fetele nici atât. Dar într-o după-amiază de toamnă, Gabriela a găsit plicul alb în geanta mea, pe care îl păstrasem fără să știu de ce. A citit invitația și a întrebat: „Bunico, tu chiar ești un exemplu?” M-am uitat la ea, la pistruii de pe nas, la cum își încolăcea o șuviță pe deget.
Nu i-am răspuns. Am luat-o de mână și am ieșit în grădină, unde Mădălina hrănea o pisică vagaboandă, iar Sofia încerca să prindă frunzele uscate care cădeau. Am scuturat ușor creanga de nuc și totul s-a umplut de auriu.
