Invitații chicoteau deja de un sfert de oră. În restaurantul „Casa Domnească” din Brașov, unde se ținea nunta Ilincăi cu Mircea, totul strălucea — pahare de cristal, tacâmuri argintate, rochii de mii de euro. Și brusc, în mijlocul acestei eleganțe de carton, a intrat un bărbat care mirosea a motorină și a ploaie.
Salopeta lui avea petice la genunchi, bocancii păreau cusuți cu ață de pescar, iar casca de motociclist pe care o ținea sub braț era julită pe o parte. În mâini ducea o cutie de cadouri, una simplă, de carton, legată cu o panglică roz care se vedea că fusese refolosită — avea un colț ușor mototolit.
— Vai de mine, asta-i glumă? a șoptit doamna Tănase, mama lui Mircea, către o rudă. — Cine l-a lăsat să intre?
Chelnerul de la intrare încerca să-l blocheze politicos, dar bărbatul nu s-a oprit. A traversat sala cu pași liniștiți, printre mesele pline de flori și platouri cu fructe de mare, ignorând râsetele înfundate și telefoanele care filmau. S-a oprit în fața miresei.
Ilinca stătea încremenită. Machiajul îi era perfect, coafura la fel, dar fața îi devenise dintr-o dată palidă ca faianța de pe pereți. Îl recunoscuse.
Era Andrei. Fratele ei mai mare.
Pe care nu-l invitase.
— Ily, te-ai măritat, a spus el simplu, întinzându-i cutia. Vocea îi era blândă, fără urmă de reproș. Mirosul de benzină se amesteca acum cu parfumul trandafirilor de pe mese.
Mircea s-a ridicat, gata să intervină, dar Ilinca i-a făcut semn să tacă. Mâinile îi tremurau când a luat cutia. Nu de emoție — de rușine. O rușine sfâșietoare, din aceea care te face să vrei să intri în pământ.
— Mulțumesc, a murmurat ea, fără să-l privească în ochi.
Andrei a dat să plece. Doamna Tănase deja îi făcea semn ospătarului să cheme paza. Atunci sora mai mică a lui Mircea, o fată de vreo șaisprezece ani pe care nimeni n-o băga în seamă, s-a ridicat și a spus tare:
— Nu o deschideți? E un cadou, nu? Hai să vedem ce e!
Invitații au amuțit. Ilinca stătea cu cutia în brațe ca și cum ar fi fost un cuib de viespi. Andrei se oprise lângă ușă, cu mâna pe clanță.
— Deschide-o, i-a spus el liniștit, fără să se întoarcă.
Ilinca a tras de panglică. Cartonul s-a desfăcut. Înăuntru, pe un pat de paie presate — paie de grajd, nu hârtie decorativă — stăteau bijuteriile mamei lor.
Ceremonialul din argint, pe care mama îl purtase la gât în fiecare duminică până murise de cancer, cu doi ani în urmă. Inelul cu safir, singurul lucru de valoare pe care-l avusese vreodată. Și o fotografie îndoită, veche, în care Ilinca avea cinci ani și stătea în cârca lui Andrei, râzând.
Sala întreagă a încremenit. Femeile au încetat să mai șoptească. Domnul Tănase, care tocmai își aprinsese un trabuc, l-a stins în farfurie fără să-și dea seama.
— De unde… a început Ilinca, dar vocea i s-a frânt.
Andrei s-a întors atunci din ușă. Nu mai era același bărbat. Spatele i se îndreptase, iar în ochi i se citea o tristețe adâncă, nu umilință.
— Le-ai lăsat la casă când ai plecat, acum trei ani. Ai spus că nu-ți mai trebuie amintiri din sat. Le-am păstrat eu.
Invitații începeau să înțeleagă. Și le era rușine.
Ilinca își amintea perfect acea zi. Plecase din Tohanu Vechi cu o singură valiză, jurându-și că nu se va mai întoarce niciodată la noroiul de acolo, la casa fără apă curentă, la fratele care se angajase mecanic auto și care, în ochii ei, era simbolul eșecului din care fugise. Își construise o viață nouă în București, apoi la Brașov, cu un job la bancă și un logodnic cu perspectivă. Pe Andrei îl ștersese din peisaj — nu-i răspunsese la mesaje, nu-l anunțase de nuntă. Îl îngropase.
Dar el venise oricum. Pe o motocicletă veche, prin ploaia de noiembrie, ca să-i aducă bijuteriile mamei.
— Ily, a spus el, și acum vocea îi suna altfel — mai grav, mai hotărât. — Mama mi le-a lăsat mie înainte să moară. Mi-a spus: „Andrei, fata asta o să ajungă departe și o să uite de unde a plecat. Dar tu nu uita. Așa că păstrează-le și dă-i-le în ziua nunții. Ca să aibă ceva adevărat lângă ea.”
A făcut o pauză și a adăugat, privind-o drept în ochi:
— Misiune îndeplinită, soră. Acum poți să chemi paza. Am terminat.
S-a întors și a ieșit. De data asta, nimeni nu l-a oprit. Ușa grea de la intrare s-a închis cu un ecou sec, iar în sală a rămas doar liniștea aia grea, de sfârșit de proces.
Ilinca stătea în mijlocul restaurantului, cu bijuteriile mamei răsfirate pe fața de masă și fotografia în mână. Degetele îi tremurau atât de tare, încât inelul cu safir s-a rostogolit pe podea și nimeni nu s-a aplecat să-l ridice.
Mircea s-a apropiat și i-a pus o mână pe umăr. Ea nu l-a băgat în seamă. Se uita la poza în care râdea în cârca unui băiat de doisprezece ani, cu pantaloni prea scurți și genunchii juliți.
A plâns. Fără sunet, fără suspine teatrale. Doar lacrimi care-i stricau machiajul în dungi negre, în timp ce oaspeții își fereau privirile, iar doamna Tănase își ștergea colțul gurii cu un șervețel, brusc interesată de modelul farfuriei.
Ilinca a înhățat cutia și a fugit afară, în parcare. Ploaia se întețise. Andrei își lega casca, pregătindu-se să încalece o motocicletă Honda veche de douăzeci de ani, plină de noroi.
— Andrei!
El s-a oprit, dar nu s-a întors.
— Stai! Te rog…
A tras aer în piept și a răcnit, acoperind zgomotul ploii:
— De ce ai venit?! Ți-am spus că nu vreau să am de-a face cu tine! Cu nimeni din viața aia! De ce n-ai putut să mă lași în pace?!
Andrei s-a întors încet. Casca îi atârna de mână. Și acum, sub becul galben al parcării, Ilinca i-a văzut fața cum n-o mai văzuse niciodată — fără supărare, fără resentimente. Doar cu o oboseală infinită.
— Pentru că ești sora mea, a spus el. Și pentru că așa i-am promis mamei. Nu-mi pasă că nu m-ai invitat. Nu-mi pasă că ți-e rușine cu mine. Dar să știi ceva, Ily…
A făcut un pas spre ea, iar ploaia curgea pe salopeta lui peticită.
— Bijuteriile alea le țin de doi ani într-o cutie de pantofi, sub pat. Mă ustura inima de fiecare dată când mă gândeam că n-o să ți le dau niciodată. Dar uite că ți le-am dat. Și acum pot să plec liniștit.
S-a urcat pe motocicletă. Motorul a tușit de două ori înainte să pornească.
Ilinca stătea în parcare, în rochia de mireasă udă până la piele, ținând în mână o cutie goală și o fotografie.
— Andrei! a strigat ea din nou, disperată. — Mama… mama ce ți-a mai spus?
El a accelerat ușor, apoi s-a uitat peste umăr și i-a răspuns, aproape acoperit de zgomotul motorului:
— Mi-a spus că o să-ți pară rău într-o zi. Și că atunci să-ți aduc bijuteriile, nu înainte. Pentru că în seara aia o să ai nevoie de ceva adevărat.
A plecat. Stopul roșu al motocicletei s-a pierdut încet pe Bulevardul Saturn, printre mașinile sclipitoare și vitrinele luminate.
Ilinca s-a întors în restaurant. Invitații încercau să reia conversațiile, dar atmosfera era moartă. Mirele stătea la bar și bea un pahar de whisky, neștiind ce să facă. Doamna Tănase își verifica telefonul, afectată.
Mireasa a trecut prin sală fără să se uite la nimeni, s-a dus direct la masa prezidiului și a luat microfonul. Orchestra a tăcut.
— Vreau să spun ceva, a început ea, iar vocea îi tremura. — Fratele meu a venit aici în seara asta și voi aproape l-ați dat afară. Iar eu… eu am stat și m-am uitat.
A arătat spre cutia de carton.
— Omul ăla avea în cutia aia tot ce i-a rămas de la mama noastră. Și mi le-a adus mie. Pe ploaie. De la Tohanu Vechi până-n Brașov. Și n-a cerut nimic în schimb.
A tras aer în piept și a adăugat, privind direct spre socrii ei:
— Mâine dimineață mă duc la el. Iar nunta asta… se amână până când fratele meu stă la masa prezidiului, nu la ușă.
L-a lăsat pe Mircea cu paharul în mână și a ieșit din restaurant, cu cutia de carton strânsă la piept.
