Mia a murit într-o dimineață de noiembrie, exact când primele raze de soare spărgeau geamul aburit al bucătăriei. N-a scos niciun sunet, doar s-a întins pe perna ei și n-a mai deschis ochii. Nea Gheorghe a rămas încremenit pe scaunul de lângă ea, cu mâinile încleștate pe marginea mesei. Ar fi vrut să plângă, dar lacrimile refuzau să vină. În schimb, un gol imens i s-a instalat în piept, ca și cum cineva i-ar fi smuls o bucată din suflet și ar fi aruncat-o direct în sobă.
— Asta a fost, Mia. Și cu asta, gata, a șoptit el, mângâind blana încă moale.
Avea șaizeci și șapte de ani. Mia trăise alături de el treisprezece ani – mai mult decât orice prieten sau rudă. O găsise într-o cutie de carton, lângă o stație de tramvai din Sibiu, udă și flămândă, iar de atunci nu se mai despărțiseră. Acum, casa părea dintr-o dată mai rece și mai mare. Fiecare colț îi amintea de ea: pervazul unde dormita la soare, scaunul din bucătărie unde se urca să ceară mâncare, covorașul de la intrare unde îl aștepta în fiecare seară.
În aceeași zi, Nea Gheorghe a strâns toate lucrurile Miei. Jucăria cu șoricei, pernuța roz, bolurile de inox. A ezitat o clipă când a dat de cutia cu recompense – mai erau câteva bucăți, miroseau încă a pește. Dar le-a pus pe toate într-o pungă și a ieșit în grădină. Lângă poartă, a aruncat punga în tomberon și a închis capacul cu un zgomot sec.
— Niciodată, și-a promis el cu voce tare. Gata cu animalele. Nu mai vreau să trec prin așa ceva.
A intrat înapoi în casă și a închis ușa. Din colțul grădinii, o pereche de ochi verzi urmărea scena fără să clipească.
Pisica asta apăruse prin cartier de vreo două luni. Nimeni nu știa exact de unde venea. Era o pisică vagaboandă, cu blana cafenie și niște pete mai întunecate pe spate, o coadă stufoasă și o ureche ușor sfâșiată. Vecinii o numeau „Mocănița”, dar ea nu răspundea la niciun nume. De fapt, nu avea de gând să răspundă la nimic. Învățase pe propria piele că oamenii nu-s buni de nimic: azi te mângâie, mâine te izbesc cu piciorul. Așa că stătea la distanță, hrănindu-se din ce găsea și dormind sub o mașină abandonată de lângă garajele din spatele blocului.
În dimineața aceea, când Gheorghe a scos punga, pisica a adulmecat aerul. Degetele ei, de obicei indiferente, au tresărit. Ceva din mirosul omului ăsta o neliniștea – o combinație ciudată de durere și singurătate, pe care ea o recunoștea instinctiv. Apoi bărbatul a trântit capacul și a dispărut. Pisica a rămas pe loc, cu vârful cozii zvâcnind ușor.
Două zile mai târziu, Nea Gheorghe stătea pe banca din grădină, încercând să citească un ziar pe care nu-l înțelegea. Literele dansau sub ochii lui obosiți. Deodată, a auzit un zgomot ascuțit dinspre stradă. Doi puști de prin vecini, unul cu o praștie, se apropiau de colțul garajelor unde stătea pisica vagaboandă.
— Ia uite, mă! Stă ca o statuie. Uite cum o lovesc! a strigat cel cu praștia și a întins elasticul.
Gheorghe s-a ridicat de pe bancă fără să gândească prea mult. Un val de furie rece i-a cuprins trupul.
— Bă, da’ ce faceți? Carâți-vă de-aici, mă! s-a răstit el, cu un glas care nici lui nu-i venea să creadă că-i al lui.
Băieții au înghețat. Omul nu părea să glumească: avea ochii înroșiți și pumnii strânși. Au balmăjit ceva, apoi au rupt-o la fugă pe stradă, aruncând praștia într-un tufiș.
Pisica, care se pitise sub mașină, a ieșit agale. Nu s-a apropiat, dar s-a oprit la câțiva metri și l-a fixat cu privirea. Nu mai văzuse niciodată un om să ia apărarea unei pisici maidaneze. Pentru ea, asta intra la categoria „imposibil”.
— Nu te speria, frumoaso. S-au dus, a mormăit Gheorghe, revenindu-și brusc din furie.
S-a așezat înapoi pe bancă, cu ochii în pământ. Pisica a mai rămas un minut, apoi s-a retras încet sub mașină. Dar ceva se schimbase. De a doua zi, a început să apară regulat în colțul grădinii, exact la aceeași oră când bătrânul ieșea la aer.
Zilele treceau, iar Nea Gheorghe se obișnuise cu silueta cafenie din fundul grădinii. Într-o seară, înainte de a intra în casă, a ezitat la ușă. Apoi s-a întors, a luat din dulap o păturică veche – aceea pe care dormise Mia în ultimele ei luni – și a ieșit. Pisica era acolo, uitându-se la el cu coada încolăcită.
— Uite, s-ar putea să-ți fie de folos, a zis el, așezând păturica lângă un tufiș de liliac.
Pisica nu s-a mișcat. Abia după ce Gheorghe a intrat în casă și a stins lumina, ea s-a apropiat. A adulmecat materialul. Mirosul era străin, dar ciudat de cald. Un miros de casă, de iubire pe care ea n-o cunoscuse vreodată. În noaptea aceea, pentru prima dată în viața ei de vagaboandă, a adormit pe ceva moale.
A doua zi dimineață, Nea Gheorghe a găsit-o încolăcită pe păturică, adâncită într-un somn din care nici el, nici zgomotul de la strada n-o treziseră. A zâmbit pentru o clipă, apoi s-a încruntat și a intrat în casă, repetându-și promisiunea. „Niciodată. Niciodată.”
Vecina de peste drum, o femeie care obișnuia să hrănească pisicile din cartier, l-a văzut și i-a strigat:
— Ați cunoscut-o pe Mocănița noastră? E o scorpie, nu se lasă atinsă. Dar uite că v-a acceptat păturica. Poate are și ea suflet, sărăcuța.
Gheorghe a făcut un gest vag cu mâna. Mocănița? Lui i se părea un nume nepotrivit. De câte ori o privea, îi venea să-i spună „Regina” – pentru felul ei mândru de a sta, cu capul sus, ca și cum ar fi stăpâna locului.
Așa a început o prietenie tăcută. În fiecare dimineață, Nea Gheorghe îi punea un bol cu mâncare lângă păturică. Ea nu se atingea de el cât timp el era acolo. Stătea la câțiva pași, cu urechile ciulite, și accepta tributul cu o demnitate rece. El vorbea singur în timp ce grădina se umplea de frunze moarte.
— Azi am făcut niște ciorbă de perișoare, știi? Ți-am pus și ție puțin. Nu te obișnui, că n-o să țină mult.
Regina îl urmărea cu privirea și nu clipea. Și în adâncul ei, ceva se încălzea în fiecare zi. Învățase programul omului: șapte dimineața, ora de plimbare până la magazin, seara pe bancă. Dacă întârzia, ea se așeza în poartă și privea spre colțul străzii până când auzea pașii grei pe caldarâm.
Într-o joi, Gheorghe nu a mai apărut. Regina a așteptat o oră, apoi două. Soarele urca pe cer, iar bolul rămăsese gol de cu seară. Ea a mers până la ușa din spate, a adulmecat pragul. Nimic. Pe la prânz, o ambulanță a oprit în fața porții, cu girofarul aprins. Doi paramedici au intrat grăbiți, iar după câteva minute l-au scos pe Nea Gheorghe pe o targă. Era palid, cu masca de oxigen pe față.
Pisica a privit totul dintr-un colț al grădinii, cu blana zburlită și inima bătându-i nebunește. A văzut cum targa dispare în salvare, cum ușile se trântesc. Apoi sirena a urlat și mașina a demarat în viteză. Regina a rămas singură lângă păturica mirosind a omul ei.
În următoarele două săptămâni, a refuzat să plece din grădină. Vecina îi aducea mâncare, dar ea abia se atingea de ea. Stătea pe păturică, cu ochii ațintiți asupra ușii, așteptând. Nopțile erau tot mai reci, dar Regina nu căuta adăpost altundeva. Într-un târziu, a încetat să mai creadă că o să se întoarcă. Dar ceva dincolo de rațiune o ținea acolo.
La spital, Nea Gheorghe plutea între somn și veghe. Medicii spuneau că a făcut un infarct ușor, dar se va recupera. Într-o noapte, când stătea cu ochii închiși și simțea cum îl trage oboseala, a avut un vis. Era acasă, în bucătărie, iar pe pervaz stătea Mia. Arăta exact ca în ultima ei dimineață, dar blana îi strălucea într-un fel aparte. Torsul ei umplea încăperea.
— Mia, tu ești? a întrebat el, cu un nod în gât.
Mia nu a răspuns, ci s-a ridicat și a sărit de pe pervaz. A mers până la ușa din spate și s-a oprit, întorcându-se să-l privească. Cu o mișcare a capului, părea că-l îndeamnă să o urmeze. Gheorghe s-a ridicat și a deschis ușa.
În grădină, pe păturica veche, stătea Regina. Era udă de ploaie și tremura, iar ochii ei verzi priveau direct spre el. Brusc, Mia s-a apropiat de pisica vagaboandă și a atins-o ușor cu botul, ca și cum ar fi vrut să-i spună ceva. Apoi s-a întors către Gheorghe și a mieunat scurt, un sunet pe care el îl cunoștea prea bine. Era felul ei de a spune: „Asta e pentru tine.”
— Nu pot, Mia. Nu pot să mai trec prin asta, a șoptit el.
Dar Mia a insistat, împingând-o pe Regina spre el. În cele din urmă, Gheorghe a întins mâna. Regina s-a apropiat și i s-a frecat de palmă. El a simțit cum toată rezistența lui se topește.
Când s-a trezit, era dimineață. Soarele intra pe geamul salonului. Gheorghe a simțit o pace cum nu mai avusese de luni de zile. A înțeles, fără cuvinte, ce trebuie să facă. De cum i s-a dat externarea, a cerut un taxi și a pornit spre casă. Pe drum, s-a gândit cum o să fie. Poate plecase, poate murise și ea, poate nu-l mai recunoaște. Dar în adâncul lui, știa.
Când taxiul a tras la poartă, grădina părea pustie. Gheorghe a intrat cu pași obosiți, sprijinindu-se în baston. În colțul unde lăsase păturica, zări o siluetă cafenie. Regina stătea nemișcată, cu ochii la el. Nu se clinti, doar îl privea cum se apropie.
— Regina… am venit acasă, a spus el cu voce tremurândă.
Atunci, pisica s-a ridicat și, pentru prima dată, a venit direct la el. I s-a frecat de picioare, într-un fel atât de stângaci și de disperat, încât Gheorghe a lăsat bastonul din mână și s-a aplecat să o mângâie. Ea nu s-a ferit. A tors, un tors adânc și puternic, care părea să-i zguduie tot corpul.
— Hai în casă, i-a șoptit el, deschizând ușa.
Regina a ridicat capul, s-a uitat la pragul pe care nu îndrăznise niciodată să-l treacă, apoi a pășit înăuntru. Mirosul casei, același pe care-l simțise pe păturică, a învăluit-o. S-a oprit în mijlocul bucătăriei, a adulmecat aerul, apoi s-a îndreptat direct spre locul unde fusese pernuța Miei. S-a așezat acolo, ca și cum ar fi știut dintotdeauna că acela e locul ei.
Gheorghe a închis ușa. S-a rezemat de perete și a închis ochii. În liniștea casei, se auzea doar torsul ritmat al Reginei. Și, undeva departe, parcă ecoul unui alt tors, ca o binecuvântare.
