— Ești serioasă? Ăsta e frigider de student amărât, nu de familie. Nici măcar o conservă de pateu n-ai, bombăni Radu, trântind ușa frigiderului cu un sunet metalic și sec.
Andreea stătea la masa din bucătăria mică a apartamentului din Militari, cu zeci de teste de corijență în față. Abia ridică privirea.
— Ciorba e pe foc de două ore. Am pus și leuștean proaspăt. Cinci minute și mâncăm, zise ea, frecându-și tâmplele.
— Asta numești tu mâncare? râse Radu, scuipând cuvintele printre dinți. Am muncit toată ziua în service-ul ală de la Bragadiru, am înghițit numai praf și tu-mi dai o apă chioară cu legume? Un bărbat are nevoie de carne, Andreea, nu de fiertură de cantină.
— Pe banii mei de profesoară suplinitoare, carne am luat fix cât să ajungă pentru mâine. Am făcut sarmale mici. Voiam să fie o cină în familie, spuse ea, cu o voce care încerca din răsputeri să nu se spargă.
Radu se apropie de aragaz, ridică capacul oalei și strâmbă din nas teatral.
— Sarmale? Unde? Că văd doar orez cu ceapă. Noroc că măcar mă-sa mea știe ce-i aia o tigaie. „Băiatu’ ma-sii, ia uite ce gospodină ți-ai găsit”, îi imită vocea acidă.
— Mama ta? Mama ta a zis că-s o rea de plată încă din prima zi când m-ai adus la ea acasă, în Popești-Leordeni. Ți-ai adus aminte să-i spui că eu plătesc rata la apartament? Sau doar te-ai plâns că n-ai avut friptură la cină?
— Păi normal că mă plâng, că doar vii acasă rupt de oboseală și dai peste… asta. Nici măcar o prăjitură de la cofetărie n-ai luat.
— Prăjitura e pentru mâine, când vin părinții mei să ne vadă. Dacă mai aveam bani. Dar banii mei s-au dus pe factura la curent, căldură și grădinița Matildei. Restul i-am dat ție să pui benzină. Ai rămas fără? Sau i-ai dat tot ei?
Radu se înroși până la rădăcina părului. Își turnă un pahar cu apă de la chiuvetă și îl dădu pe gât dintr-o sorbitură.
— Știi bine că mama abia s-a pensionat de la fabrica de confecții și tata a murit acum un an. Are nevoie de ajutor să se pună pe picioare. Doar nu vrei s-o trimit la azil ca pe o străină.
— Ajutor? Pe lângă pensia ei, tu îi dai toți banii tăi de mecanic. Și știu perfect că banii ăia ajung la Loredana, sora ta, care stă acasă și-și face unghiile în timp ce soțul ei muncește în Germania și trimite bani. E o roată de rezervă la o schemă deșteaptă, de unde eu și Matilda nu vedem nimic.
— Nu te atinge de sora mea! Mama mi-a zis de la început că ești exact ca maică-ta, interesată doar de bani.
Andreea simți cum aerul din bucătărie devine rece ca o cameră frigorifică. Își adună foile cu o mișcare calmă, în vreme ce Radu își încheia geaca de piele neagră.
— Mă duc la mama, să mănânc ceva de om. Tu stai și gândește-te la cum te comporți cu familia mea. Suntem căsătoriți de opt ani, Andreea. Opt ani de când îndur mofturile tale de prințesă căzută-n dizgrație.
Ușa de la intrare se închise cu un ecou adânc. Matilda, o fetiță de șase ani cu părul prins în codițe, apăru în pragul holului frecându-se la ochi.
— Mami, a plecat tati fără să-mi dea noapte bună?
— A plecat la bunica Viorica. Avem sarmale mâine, păpușă. Hai, dormi la loc, șopti Andreea, zâmbind cu buzele, dar nu și cu ochii.
Au trecut cinci zile fără niciun semn. Niciun apel, nicio urătură pe WhatsApp. Radu apăru într-o sâmbătă dimineața, bărbierit proaspăt și relaxat, de parcă venea de la o terasă din Centrul Vechi.
— Mami a zis s-o luăm pe Matilda la Zoo, la Băneasa. I-a luat bilet și la film cu popcorn. Hai, fă-i bagajul de weekend, să profităm că suntem singuri.
— Singuri? Radu, avem de vorbit. E grav. De un an de zile te porți de parcă noi suntem chiriașii tăi. Ai uitat cum ne-am chinuit să luăm apartamentul ăsta? Ai uitat cum stăteam doi în chirie la subsol, lângă țeava de canalizare?
— Nu știu, ce vrei să zici? Am muncit amândoi să-l luăm.
— Am muncit, dar ratele le plătesc eu, lună de lună, din salariul meu și din meditații. Tu nu ai virat niciun leu în contul creditului de un an. Ăsta nu e merit împărțit, Radu. Ăsta e efortul meu.
— Noaptea, Radu. Noaptea. Ce cari tu noaptea la Popești, când magazinele sunt închise? Crezi că am înghițit minciuna că o ajuți pe femeie cu mobila? Matilda m-a întrebat ieri de ce tati nu mai vine s-o culce. Ce să-i spun? Că tati ajută o bătrână de șaizeci de ani care face yoga și înoată la piscină?
— Păi, până nu se mută Loredana cu copiii înapoi în București, după divorț…
— Loredana nu divorțează! Loredana stă acasă și își vopsește părul, iar tu ții în spate toată haita. Unde-s economiile noastre pentru concediu? Am vrut să mergem la Hajdúszoboszló, la băi, cu fetița. Ți-am zis de o mie de ori.
— Mama a zis că dai dovadă de egoism patologic.
Atunci, pentru prima oară, Andreea nu mai plânse. Se ridică de pe scaun, se duse în dormitor și trase de mânerul unei valize mari, aruncând pe pat câteva haine de-ale lui.
— Atunci du-te la ea. Dar de azi, Radu, mâncarea și somnul ți le plătești din banii pe care îi arunci la Popești. N-am să mai fiu fraiera voastră.
— Să nu uiți că și ăsta e apartamentul MEU. Am muncit să-l luăm.
— Ai plătit tu vreo rată în ultimul an? Că pe extrasul de cont nu-ți văd numele. Hai, pa.
Radu își luă valiza și dispăru. Luna următoare fu un pustiu. Venea când nu era Andreea acasă, lua mâncare, își mai lua câte un tricou. O implora pe Matilda să-l ierte, dar fetița simțea frigul dintre ei. Doamna Viorica nu sunase niciodată. Nici măcar când a născut Andreea. Venise o singură dată la spital, în 2017, se uitase la nepoată de parcă era un colet greșit și plecase.
Andreea, epuizată, a decis să plece singură cu Matilda într-un sejur ieftin la mare, la Saturn. Din banii ei de meditații. L-a invitat și pe Radu, din complezență, dar acesta a refuzat, spunând că e criză de bani și că mama lui are nevoie de un aparat RMN.
S-au întors cu o săptămână mai devreme. Mama Andreei, doamna Georgeta, căzuse pe scări și se internase de urgență la Floreasca. Andreea a luat primul tren din Constanța. A ajuns acasă la ora zece seara, transpirată, ținând-o pe Matilda adormită în brațe.
Când a descuiat ușa, în hol mirosea a pizza și a parfum dulce de vanilie sintetică. Radu stătea țeapăn în fața ușii de la dormitorul matrimonial, cu fața albă ca varul.
— Ai… ai venit mai repede? Credeam că mai stați. E o prietenă de-a Lorei, n-avea unde să doarmă. Stai puțin să te explic…
Andreea a așezat-o pe fetiță cu grijă pe canapeaua din living, i-a scos sandalele și a tras o pătură peste ea. Abia apoi s-a întors spre soțul ei.
— Ce prietenă? întrebă ea, cu o voce atât de plată încât Radu făcu un pas înapoi.
În acel moment, ușa dormitorului se deschise și o fată tânără, de cel mult douăzeci și cinci de ani, ieși căscând și legându-și cordonul unui halat de mătase verde. Halatul Andreei. Cel de la nuntă.
— Răducule, cine-i la ușă? Ai schimbat yala? întrebă ea, frecându-se la ochi. Apoi o văzu pe Andreea. A, tu ești soția aia? Super. Uite care-i treaba, eu sunt Cătălina. Sunt însărcinată. Radu e al meu acum, ne mutăm noi aici. Tu poți să faci bagajele.
Radu începu să bolborosească.
— Ea… stătea într-o garsonieră insalubră, e orfană, n-are părinți, am vrut doar s-o ajut câteva zile…
Andreea nu ridică tonul. Se rezemă de tocul ușii și zâmbi.
— Cătălina, scumpo, ai încurcat buzunarele. Radu este căsătorit cu mine legal. Apartamentul a fost cumpărat în timpul căsătoriei, indiferent cine a plătit ratele – legea spune că e bun comun. Mâine dimineață depun actele de divorț din vina lui exclusivă. Asta înseamnă că veți sta la mila tribunalului. Tot ce e mobilă, mașina și jumătate din dreptul locativ se vor vinde la licitație. Iar tu, iubirea vieții lui, o să stai la mama Viorica, în Popești. Sau sub pod.
Cătălina clipi și toată obrăznicia i se scurse de pe față ca un machiaj prost aplicat.
— Stai, ce mamă Viorica? Aia care m-a dat afară? Când Radu i-a zis de sarcină, a început să urle că stric familia și că sunt o stricată. Ne-a zis să plecăm.
— Ah, așa? făcu Andreea, întorcându-se spre Radu. Interesant. Și eu care credeam că eu sunt „haimana” care nu știe să pună o friptură pe masă.
— Tu… chiar divorțezi? urlă Cătălina, întorcându-se spre Radu. Mi-ai jurat că ești separat de doi ani! Mi-ai zis că apartamentul e doar al tău, că ți l-a lăsat moștenire un unchi din Vâlcea! Ce fac eu acum cu sarcina?!
Andreea ridică din umeri.
— Nici eu nu știu ce faci. Dar știu unde: la mama Viorica. Și-acum, amândoi, luați-vă sarsanalele și dispăreați. Am venit direct de la spital, mama mea e operată și Matilda e ruptă de somn. Nu am chef de circul vostru. Afară!
Cătălina izbucni în plâns, își aruncă lucrurile într-o plasă de rafie și ieși în fugă pe casa scării, urmată de un Radu care tremura.
A doua zi, Andreea era deja la avocat. Dosarul de divorț, partajul și pensia alimentară pentru Matilda erau depuse înainte de prânz. Avocatul îi confirmă că, potrivit legii, apartamentul dobândit în timpul căsătoriei este bun comun, indiferent de faptul că ratele fuseseră suportate majoritar de ea; Radu avea dreptul la jumătate, dar putea fi obligat să accepte o răscumpărare corectă.
Radu apăru după o săptămână, bătând la ușă ca un câine plouat.
— Andreea, hai să vorbim ca oamenii. Să nu ajungem la judecată. Mama nu ne vrea în casă; a zis că Cătălina să avorteze și să plece, dar ea nu vrea. Stăm la un motel lângă centură. Haide să împarți tu apartamentul. Eu nu am bani acum de executări, dar…
— Stai, tu vrei să vinzi? Sau vrei să plec eu la părinți la țară, în casa din Giurgiu, și să-ți fac ție loc? Nici gând. Ori îmi vinzi mie jumătatea ta, la prețul pieței, cash, ori vindem tot și ne vedem fiecare de drum.
— Nu-ți ajung banii! De unde ai tu atâția?
— Fac credit. Mama mă ajută – s-a recuperat bine după operație și a zis că pune și ea umărul. Prefer să plătesc o bancă decât să plătesc nesimțirea ta.
Radu cedă după o lună de insistențe, când Cătălina începu să arunce cu farfurii în el pentru că nu le găsise chirie. Actele se semnară într-o după-amiază mohorâtă de septembrie. Radu plecă cu banii în cont, iar Andreea rămase cu apartamentul și cu o pace adâncă. Doamna Georgeta, venită cu un cec de la banca ei, o strânse de mână și îi șopti: „Acum doar tu hotărăști cine intră pe ușa asta.”
Timpul trecu. Radu venea rar, o dată la două luni, o ducea pe Matilda la o cofetărie și îi dădea cadouri modeste. Plătea pensia alimentară fix, pe data de zece.
Într-o seară ploioasă, când strada era inundată până la borduri, soneria sună insistent. Era Radu. Ud leoarcă, cu o valiză mică, bărbierit prost.
— M-a dat afară, șopti el. Cătălina… când a văzut că nu mai am bani după partaj și după ce a născut, mi-a spus că nu-s tatăl. A făcut testul și a recunoscut că e a unui fost. M-a dat afară din garsoniera ei. Iar la mama… acolo stă Loredana acum, cu trei copii. Dorm în bucătărie, pe banchetă. Nu mai am loc. Pot să stau o noapte pe canapea? Doar noaptea asta, până găsesc o cameră de cămin.
Andreea se uită la el. La cearcăne, la haina jegoasă, la umilința de pe față. Îl lăsă să intre, dar rămase în prag, cu mâna pe clanță.
— O singură noapte, Radu. Dar să știi că nu mai am încredere. Și s-ar putea să nici nu mai am de unde.
Dimineața, Radu plecă devreme, lăsând pe masă trei sute de lei și un bilețel mototolit: „Pentru mâncarea de ieri. Îmi pare rău.” Nu mai ajută pe nimeni din familia lui. Toți banii mergeau la Matilda și la chiria lui mizeră dintr-o garsonieră din Rahova.
După doi ani, Andreea se prăbuși în clasă, în timpul unei ore. Anevrism cerebral. Operația a durat șapte ore. A urmat o recuperare infernală, perioade în care nu-și putea mișca picioarele și se hrănea cu paiul. Radu a aflat de la un coleg comun. A lăsat totul – lucrul, chiria, mândria. S-a mutat în apartamentul pe care-l pierduse și a devenit umbra ei. O spăla, o plimba cu căruciorul, o hrănea cu lingurița, o încuraja să facă exercițiile, în timp ce noaptea lucra remote, depanând softuri auto. În primele săptămâni, Andreea îl privea cu o bănuială mută, neștiind dacă își va lua din nou zborul. Dar el rămase.
După opt luni, Andreea reuși să facă primii pași singură prin bucătărie. Radu stătea lângă ea, gata s-o prindă. Ea se uită la fața lui brăzdată de nesomn și la mâinile aspre care o ținuseră.
Într-o seară, Radu își puse lucrurile într-o geantă.
— Ești bine acum. Te descurci. Misiunea mea s-a terminat. Mă întorc la garsoniera mea.
Andreea se ridică din fotoliu, se apropie de el și îi atinse mâna, ezitând câteva secunde.
— Am greșit cu sarmalele atunci. Și tu ai greșit cu tot. Dar ai stat aici, în iadul ăsta, când nimeni nu credea că o să mai merg. Nu știu ce-o să iasă, Radu. Nu știu dacă o să pot să uit. Dar vreau să rămâi. Măcar să încercăm.
Radu încremeni cu mâna pe clanță. Pumnii i se strânseră până când încheieturile deveniră albe.
— Nici eu nu știu dacă merit, dar vreau.
— Atunci, de mâine, gătești tu. Și vreau colțunași de casă. Făcuți de tine. Iar poimâine, plăcinta promisă.
Radu lăsă geanta jos, zâmbind strâmb.
— Colțunași. Și plăcintă. Mâine.
Se apropie și o strânse în brațe atât de tare, de parcă ar fi vrut să lipească la loc toate cioburile din trecut. În bucătărie, oala sub presiune începu să fluiere ușor.
