Câinele de doi bani și femeia nevăzută
Rodica nu înțelegea cum de ajunsese acolo. Adică, înțelegea cu mintea — terminase facultatea, trimisese sute de CV-uri, se mutase în București cu speranța în dinți — dar nu înțelegea cum de viața o adusese exact în punctul ăla: într-un depozit de piese auto din Militari, cu o fustă prea lungă și un fes prea gros, numărând șaibe ruginite.
Era iarnă. Cerul peste Capitală arăta ca o vată murdară. Rodica stătea pe un taburet șubred și tremura. Singurele ființe pe care le vedea toată ziua erau șoferii care intrau să se încălzească și mecanicul șef, nea Fane, care o privea cu mila unui bătrân urs.
— Fetițo, de ce nu te duci la un birou, la o firmă? o întreba el, ștergându-și mâinile de o cârpă neagră.
Rodica nu răspundea. Știa de ce. Era prea mică. Prea tăcută. Prea ștearsă. Se furișa prin viață ca un șoarece de bibliotecă pe care nimeni nu-l bagă în seamă, iar când îl bagă, e doar ca să-l dea la o parte. Asta era până în ziua în care a dat nas în nas cu Angelica.
Angelica lucra la ghișeul de facturare al depozitului. Era o apariție. Un metru optzeci, păr roșcat prins într-un coc deasupra capului ca o coroană de război, voce tunătoare și o privire care te făcea să te simți de mărimea unui capac de sticlă. Toți bărbații din depozit se dădeau la o parte când trecea ea. Rodica, în schimb, se uita la ea ca la un far. Se îndrăgostise fără speranță. Până într-o joi de martie.
— Ai de gând să stai acolo până vine vara, piticanie?
Vocea Anghelicăi a biciuit aerul. Doi flăcăi zdraveni, băieții de la service-ul din colț, săriseră rândul la facturare și o împinseseră pe Rodica într-o ladă de scule. Ea se făcuse mică, ca de obicei. Voia să tacă. Să nu supere pe nimeni. Dar Angelica s-a ridicat de pe scaunul ei și a pornit ca o furtună.
— Mă, băieți, v-a căzut mintea-n canal? o zbiera ea la ei. Puneți-o înapoi pe doamna de unde ați luat-o, că altfel sun la rutieră și le spun fix cum ați intrat voi cu cazanul pe poartă! Aveți trei secunde!
Flăcăii s-au făcut albi. Au mormăit niște scuze și au ieșit aproape în genunchi. Apoi Angelica s-a întors spre Rodica și i-a aranjat gulerul hainei, ca unei copile mici.
— Of, Rodo, tu ești mai fragilă ca o cană de porțelan. Vino aici să-ți dau eu bonul. Și mâine să vii cu un termos de supă, că ești numai piele și os. Te-a tras curentul ăla de-ți fluieră oasele.
Rodica ar fi vrut să intre în pământ. „Gata, își zise ea, m-a văzut exact cum sunt: o neputincioasă. Acum sigur mă tratează ca toți ceilalți, ca pe o biată creatură.”
Dar Angelica nu a tratat-o ca pe o biată creatură. A doua zi i-a adus o caserolă cu sarmale. În următoarea, o felie de cozonac. Într-o săptămână, vorbeau deja despre filme și despre pisica Anghelicăi, un motan albastru de rasa Chartreux pe care îl chema Rex. Peste o lună, s-au mutat împreună.
Nunta a fost mică, la un restaurant din Popești-Leordeni. Rodica era în al nouălea cer. Credea că, în sfârșit, cineva o vede. Dar odată intrată în casa cea mare și albă a Anghelicăi, și-a dat seama că nu era văzută, ci colecționată.
Angelica domnea. Singură. Ea plătea facturile, ea alegea vacanțele, ea tuna și fulgera când Rodica uita să strângă jaluzelele exact la trei degete de pervaz. La început, erau doar mustrări. Apoi, ridicolul de zi cu zi: „Nu știi să faci o omletă, ești o dezamăgire”, „Nici măcar nu poți să ții o tigaie drept”. Iar dacă Rodica îndrăznea să plângă, Angelica se înfuria și mai tare: „Ești o plângăcioasă! De ce nu ești în stare să te aperi? Ia uite la tine, ești o mizerie!”
Într-o seară de noiembrie, Rodica a scăpat din mână capacul de sticlă al ceainicului. Nu s-a spart, doar a sărit pe gresie și a făcut un zgomot asurzitor. Angelica a năvălit în bucătărie. Cu o mână a apucat-o de ceafă, iar cu cealaltă i-a tras o palmă după cap. Nu una zdravănă, cât s-o doară fizic, ci una care zdrobea orice urmă de demnitate. O palmă de mamă vitregă rea.
Rodica a rămas cu ochii ațintiți la podea. Ceva în ea a făcut click. Nu mai simțea frică. Simțea un gol rece. A doua zi, în timp ce Angelica era la muncă, și-a făcut singură bagajele. Nu avea mare lucru: o geantă de umăr, câteva rochii, o carte de Coelho și o ramă foto cu părinții ei. În timp ce trăgea fermoarul, motanul Rex s-a apropiat și i s-a frecat de gleznă. Rodica l-a mângâiat o ultimă dată, cu degete care tremurau. Apoi a ieșit pe ușă și nu s-a mai uitat înapoi. A petrecut noaptea pe canapeaua surorii ei, Daiana, cu telefonul închis. Angelica a sunat-o de zece ori, a amenințat-o, a implorat-o. Dar Rodica își promisese: „Niciodată. Niciodată nu voi mai fi umilită.”
A închiriat o garsonieră la capătul orașului, lângă centură. Peisajul era gri, vecinii erau camioanele, dar era al ei. Și-a găsit alt job, tot cu acte, dar de data asta la o florărie. Îi plăcea cum miroase a pământ și a petale. Vorbea cu clientele, zâmbea puțin, seara încuia ușa și respira adânc. Era singură, dar nu mai era speriată.
Într-o sâmbătă, sora ei, Daiana, a sunat-o isteric.
— Rodo, știu că nu e momentul, dar e o urgență! Un client de-al soțului meu are un câine pe care vrea să-l arunce. Pur și simplu să-l trimită la adăpost sau mai rău. E o ditamai javra. Un fel de ogar afgan amestecat cu vițel, nu știu. Dar e o sperietoare de câine, toată lumea îl consideră un rebut. Tu ești singură, ai nevoie de companie…
— Dai, eu n-am avut în viața mea un câine.
— Măcar du-te să-l vezi. Știu eu? Poate vă potriviți.
Rodica s-a dus. Doar ca s-o liniștească pe Dai. A ajuns la o casă mare din Pipera, cu gazon fals și statui de lei la poartă. Acolo l-a văzut pe Prinț. Un ogar uriaș, negru, cu ochii triști și labe cât niște farfurii mici, legat cu un lanț gros de un stâlp și tremurând de frig, deși erau cinci grade afară.
Proprietarul, un tip pe nume Gabi, nu s-a obosit cu politețuri.
— Îl iei sau nu? Mie mi-a mâncat adidașii lui Messi în ediție limitată și mi-a zgâriat ușa de la garaj. Nevastă-mea e disperată. Nu are pedigree, e un ogar corcit, o super-rasă pe de-a-ndoaselea. Mă costă mai mult mâncarea lui decât asigurarea la mașină.
— De ce l-ați luat? a întrebat Rodica.
— Ca să impresionăm. Dar e o dezamăgire ambulantă.
Prinț s-a uitat la Rodica. Nu s-a ridicat, nu a dat din coadă. Doar și-a lăsat capul mare pe labe și a oftat. Un oftat de animal bătrân, deși avea doar doi ani. Rodica a întins mâna spre lanț. Degetele i s-au oprit pe o za ruginită, rece. A rămas așa, fără să spună nimic, privind cum Prinț oftează din nou.
— Bine. Îl iau.
Gabi a părut uimit. I-a dat repede o lesă jerpelită și un sac de boabe de cea mai proastă calitate.
— Sănătate! Să nu-mi mai calci pragul! i-a strigat el în urmă.
Drumul spre casă a fost o epopee. Prinț nu voia să urce în autobuz. Trăgea de lesă ca un tractor. Lătra la orice umbră. La un moment dat, s-a oprit în mijlocul trotuarului și s-a așezat, refuzând să mai meargă. Rodica, cu toată timiditatea ei, s-a așezat lângă el pe bordură, în frig.
— Și eu sunt ruptă pe dinăuntru, Prinț. Dar uite, stăm aici. Nu te las. Nu mai las pe nimeni să te dea la o parte. Ești al meu acum, ciudatule.
Nu știa de ce, dar câinele s-a ridicat și a lipăit-o pe obraz. O bale caldă și lipicioasă i-a curs pe gât. Pentru prima dată în luni de zile, Rodica a râs cu adevărat.
Următoarele opt luni au fost un carusel. Prinț a ros trei perechi de pantofi, a dat jos o draperie și a urinat o singură dată, expres, pe singurul covor persan din garsonieră. Dar învăța. Era deștept. Rodica mergea cu el în Parcul Tineretului, la orele cinci dimineața, ca să evite privirile ironice ale celorlalți stăpâni de câini. Până când, într-o dimineață ploioasă, un golden retriever prietenos a venit să-l salute pe Prinț. Stăpâna retrieverului era o femeie pe nume Mara, cu ochelari mari și un zâmbet care lumina.
— Ce exemplar superb! a exclamat Mara. E un ogar afgan, nu? Parcă am văzut unul la o expoziție, seamănă mult.
Rodica a zâmbit și l-a mângâiat pe Prinț după ureche.
— E o corcitură, a spus ea blând. Dar e ogarul meu.
Mara a izbucnit într-un râs cald.
— Atunci e un ogar afgan contrafăcut. Îmi place și mai mult. Vii des pe aici? Eu vin în fiecare zi la șapte. Stai, ești singură? Hai să stăm pe bancă, că aduc eu niște cafea de la tonomat.
Așa a început. Prinț a devenit cartea de vizită a Rodicăi. Cercul ei de cunoștințe a explodat. Veterinarul, un tip tânăr pe nume Horia, îl adora pe Prinț și o invita pe Rodica la seminarii de nutriție canină. Un domn în vârstă, domnul Mihai, venea zilnic cu un teckel bătrân și îi spunea Rodicăi povești din tinerețea lui. Iar Mara i-a prezentat-o pe Ana, pe Delia și pe Tudor.
Totul fără efort. Fără panică. Oamenii aceia nu o priveau ca pe o ființă fragilă. O priveau ca pe „fata cu ogarul”.
Într-o seară de mai, Rodica stătea pe canapea, cu Prinț ghemuit la picioarele ei, ocupând mai bine de jumătate din spațiu. Se uita la un album foto. Acolo era o poză cu ea de la nuntă, ținând buchetul și zâmbind crispat. A dat pagina. A dat toate paginile până a ajuns la pozele recente. Ea și Prinț la mare. Ea și Prinț pe munte. Ea, râzând cu Mara la un grătar. Era bronzată, tunsă mai scurt, cu o luminiță în ochi pe care nu o mai văzuse până atunci.
Prinț a ridicat capul, cu urechile lui caraghioase fluturând. A mârâit ușor la perete, unde o rază de lumină se reflecta de la ceasul de mână al Rodicăi. Rodica a stins lampa de pe noptieră. Camera s-a umplut de întuneric. Prinț și-a tras labele sub plapumă, iar Rodica l-a acoperit cu un colț al păturii. Apoi s-a lăsat pe spate și a închis ochii.
