Nici nu știu cum să încep. Îmi era atât de rușine să mă duc la nunta lui Andrei, fiul meu, încât am stat până în ultima clipă pe marginea patului, cu rochia aia întinsă lângă mine. O rochie decolorată, cu tivul puțin ros la manșetă, din crep-șifon mov pal — singura pe care o mai aveam. O luasem acum douăzeci și cinci de ani, cu ultimii optzeci de lei pe care-i aveam atunci, când am simțit primele contracții. Am îmbrăcat-o să-l aduc pe lume, am îmbrăcat-o la serbarea de clasa a opta, când mi-a adus premiul întâi și m-a strâns în brațe de față cu toți profesorii. Am purtat-o în atâtea momente care au contat… și acum, în cea mai importantă zi din viața lui, tot pe asta o aveam.
Când am coborât din microbuzul de 9:40 care oprește lângă Biserica Sfântul Nicolae din Brașov, îmi tremurau genunchii. Invitații se adunaseră deja pe treptele de piatră — taioare impecabile, pălării fine, pantofi de lac. Rochia mea, cu nuanța ei stinsă de prea multe spălări, părea scoasă dintr-un cufăr de la țară. Am tras aer în piept și am intrat.
N-am apucat să fac trei pași pe culoarul de piatră, că am auzit șoaptele din stânga. Două femei, cred că mătuși ale miresei, stăteau cu capetele apropiate.
— Doamne, asta-i mama mirelui? N-avea cu ce altceva să vină?
— Săraca femeie… măcar de-ar fi împrumutat ceva, nu știu, de la o vecină. E penibil, băiatul ei se-nsoară și ea arată de parcă vine de la pomană.
Fiecare cuvânt m-a lovit ca un ac sub unghie. Mi-am înfipt unghiile în palma stângă până m-a durut, iar umerii mi s-au dus în față de la sine, ca atunci când te ferești de o izbitură.
Și atunci a apărut ea. Ioana, viitoarea mea noră. Plutea, nu mergea. Rochia ei albă, vaporoasă — îi văzusem schița într-o poză trimisă de Andrei acum trei luni, când o căutau prin magazine — cu spatele gol și un șir de perle minuscule prinse în păr, scânteia sub candelabrele vechi ale bisericii. Arăta ca un înger coborât într-un film scump. M-a văzut. S-a oprit din înaintarea către altar — toți invitații au amuțit — și a venit direct spre mine.
N-am mai inspirat. Am rămas cu plămânii blocați, cu poșeta strânsă de parcă era ultimul lucru pe care-l mai țineam în lume. Mă așteptam la orice. La un reproș politicos, la o rugăminte de-a sta în spate, poate.
Dar Ioana s-a aplecat și mi-a luat mâinile transpirate într-ale ei. Am simțit că-mi alunecă degetele — nu mai știam dacă le strâng sau le retrag. S-a uitat la mine și a zis, destul de tare cât să acopere murmurul mirat al bisericii:
— Doamnă Maria, mulțumesc că ați venit îmbrăcată așa. Andrei mi-a arătat vara trecută o poză veche de la serbarea lui de clasa a opta. Purtați aceeași rochie. Mi-a povestit cum l-ați crescut cu ea pe umeri, la propriu.
A făcut o mică pauză — i s-a agățat un cercel în voal și l-a desprins cu un gest grăbit, de femeie care știe că două sute de oameni o privesc. Un bătrân din primul rând și-a dres glasul. Ioana mi-a dat drumul mâinii drepte și mi-a atins manșeta.
— Vreau să intrați la braț cu mine până la altar. Nu mireasa intră cu tatăl ei astăzi — intrăm amândouă.
Am înghițit aer pe nas, scurt, și am dat din cap fără să scot un cuvânt. Cineva din spate a bătut palmele o singură dată, apoi încet, tot mai mulți. N-am știut unde să mă uit — m-am uitat la lespedea din fața mea, la micul verde de mușchi dintre dale, și am făcut primul pas cu ea de braț.
După ceremonie, la restaurantul din centrul vechi — o fostă tipografie cu bolți de cărămidă aparentă și bujori albi cât pumnul — maestrul de ceremonii, un tip cu papion strâmb și prea mult gel în păr, s-a răstit la microfon că începe dansul mirelui cu mama. M-am ridicat, dar am agățat colțul feței de masă și am tras după mine un pahar gol, care s-a rostogolit pe podea cu zgomot de clopoțel spart. Cineva a râs încet. Andrei s-a apropiat, a ridicat paharul fără să se uite la el, mi-a întins mâna și m-a condus în mijlocul ringului. Orchestra — trei bătrâni cu viori și o fată la nai — a atacat un vals lent, iar el m-a strâns ușor, șoptindu-mi la ureche:
— Mamă, ieri mi-a zis că atunci când am cerut-o, i-am pus o singură condiție: să te iubească așa cum te iubesc eu. Azi dimineață, la cinci, când ne-am văzut cu florile la biserică, mi-a repetat-o. Nu uita asta.
M-am oprit. L-am privit. Avea cearcăne de nesomn și un fir de ață albă pe rever — probabil de la buchetul miresei. Nu mi-a dat răgaz să spun nimic, a reluat pașii de vals, iar eu am simțit cum mă ține mai strâns decât mă ținuse oricând.
Mai târziu, spre miezul nopții, când tortul — un turn de frișcă și zmeură de la cofetăria nemțească din colț — fusese tăiat, iar bătrânii se retrăgeau încet spre ieșire, Ioana m-a găsit pe terasă. Își scosese pantofii și stătea desculță pe lespezi, cu spatele lipit de o coloană rece. Mi-a întins o cutie de carton, simplă, legată cu o panglică subțire. Am deschis-o. Înăuntru, împăturită, era o rochie nouă. Mov-pal, aproape aceeași nuanță cu a mea — „am căutat trei magazine într-o sâmbătă până am găsit exact nuanța”, mi-a spus ea repede, ca o scuză — dar din mătase naturală, cu o croială modernă și un singur rând de perle minuscule prinse la gât. Lângă ea, un bilețel scris de mână.
„Am cumpărat-o acum trei luni. Am căutat în tot orașul nuanța, după poza pe care i-am cerut-o lui Andrei în februarie, când mi-a spus povestea rochiei. Am vrut să știți că rochia dumneavoastră merită să se odihnească. Și-a făcut datoria. Acum e rândul ăsteia.”
Am ridicat privirea spre ea. Stătea desculță, cu un fir de frișcă uscată pe încheietura mâinii stângi, și aștepta. Avea buza de jos ușor întredeschisă și sprâncenele ridicate — expresia cuiva care nu știe dacă a făcut prea mult sau prea puțin.
N-am mai putut. Mi-am dus mâna la gură și am oftat pe nas, un sunet pe care nu-l recunoșteam al meu. Ea a făcut un pas și m-a îmbrățișat, direct peste cutie, strângându-mă până am simțit că-mi trosnește ceva în spate. Mirosea a ceară și a transpirație ușoară, de fată care a dansat cinci ore.
— Mâine o porți la prânzul cu părinții mei, mi-a șoptit lângă ureche, și și-a tras nasul. Mama face ciorbă de fasole cu afumătură, aia care-ți place ție, mi-a zis Andrei — și a râs scurt, cu un sunet mic, de gât uscat.
Pe bilețel, după semnătură, mai scria ceva. Un post-scriptum abia vizibil, cu cerneală albastră, mâzgălit pe margine.
„Rochia veche n-o aruncați. Am eu o cutie de lemn cu capac de sticlă, de la bunica. O punem în ramă.”
Am ținut cutia la piept până s-au stins luminile pe terasă. Când am plecat, am urcat într-o Dacia albă de ocazie, chemată de Ioana. Cutia stătea pe bancheta din spate, sprijinită de portieră, iar eu țineam mâna pe ea fără să-mi dau seama. Șoferul a întrebat ceva de traseu — Ioana i-a răspuns scurt, apoi s-a uitat la mine. Avea o jumătate de cercel desprins și obrazul stâng ușor roșu de la umărul meu.
— Am arătat bine? am întrebat, fără să vreau.
Ea a clipit, și-a mușcat obrazul pe dinăuntru. A întins mâna și a închis cutia, care se deschisese puțin la o frană, cu un gest scurt, de om care aranjează ceva ce nu se cuvine să stea strâmb.
