În seara în care trebuia să-l trimit pe Rocco la o familie din Brașov, fostul meu soț a apărut la ușă după aproape doi ani de tăcere.
Mă numesc Adriana, am patruzeci și trei de ani și lucrez ca asistentă într-un cabinet din Iași.
După divorț am rămas cu rate, câteva datorii despre care nici măcar nu știam și cu Rocco — un metis uriaș de mastiff, cumpărat de fostul meu soț pentru pază.
El a plecat.
Câinele a rămas.
Vecinii îl numeau „fiara de la parter”. Vedeau cicatricea de pe bot, pieptul lat și lanțul gros pe care îl purta la plimbare.
Nu vedeau cum aștepta în fiecare seară lângă ușă până mă întorceam.
Sau cum se speria de uscătorul de păr.
Problema a început când proprietara apartamentului a primit o reclamație.
— Ori pleacă animalul, ori reziliem contractul, mi-a spus.
Am încercat să negociez.
Nu a vrut.
După zile întregi de telefoane, am găsit o familie la marginea Brașovului. Aveau curte și spuneau că au crescut câini mari.
În ultima seară am pus într-o geantă carnetul veterinar, lesa și jucăria lui preferată.
Rocco s-a întins lângă bagaj.
La ora zece s-a auzit soneria.
Când am deschis, fostul meu soț stătea pe palier.
Părea mai slab, avea barba crescută și privea continuu spre scări.
— Trebuie să intru.
— Nu.
— Am lăsat niște acte aici.
— Ai luat tot când ai plecat.
A pus mâna pe ușă.
Rocco s-a ridicat din hol.
Nu a lătrat.
Doar s-a așezat între noi.
— Dă câinele la o parte, a spus bărbatul.
— Pleacă.
A încercat să împingă ușa cu umărul.
Rocco și-a încordat corpul.
Fostul meu soț s-a oprit, dar nu a plecat.
— Nu am venit singur, a șoptit.
De pe scară au apărut încă doi bărbați.
Unul ținea o geantă mare, celălalt purta mănuși, deși afară nu era frig.
— Adriana, nu vrem probleme, a spus fostul meu soț. Ne dai mapa albastră și plecăm.
— Nu știu despre ce vorbești.
— Este într-un dulap. Intrăm, o luăm și gata.
Unul dintre bărbați a băgat piciorul între ușă și toc.
Rocco a făcut un singur pas înainte.
Am reușit să închid și să pun lanțul de siguranță.
— Dacă deschizi singură, nimeni nu pățește nimic, a spus fostul meu soț.
Atunci Rocco s-a întors spre mine, a apucat geanta pregătită pentru plecarea lui și a tras-o de lângă perete.
În spatele ei, sub o scândură desprinsă, se vedea colțul unei mape albastre.
Eu nu o mai văzusem niciodată.
Am deschis-o.
Înăuntru erau copii după acte, contracte și fotografii cu mai multe mașini.
Pe una dintre pagini apărea numele meu și o semnătură care semăna cu a mea.
Doar că nu era.
— Ce este asta? am întrebat.
Fostul meu soț a devenit palid.
— Pune mapa jos.
Unul dintre bărbați a încercat să rupă lanțul.
Rocco a mârâit.
Eu am apăsat butonul de urgență de pe telefon, activat cu câteva săptămâni înainte după apelurile ciudate pe care le primisem.
Telefonul a început să transmită automat locația și sunetul către sora mea.
— Poliția vine, am spus.
— Minți.
Din telefon s-a auzit vocea surorii mele:
— Adriana, am auzit tot. Am sunat deja.
Bărbații au fugit pe scări.
Fostul meu soț a rămas o clipă.
— Nu înțelegi în ce te bagi.
— Tu m-ai băgat.
Rocco nu s-a mișcat până când ușa de la intrare nu s-a trântit.
Polițiștii i-au oprit la două străzi distanță.
Mapa albastră conținea documente legate de o firmă prin care fostul meu soț și partenerii lui cumpărau bunuri pe numele altor persoane. Unele acte fuseseră întocmite folosind datele mele.
În aceeași noapte am aflat că pe numele meu exista un contract de garanție pentru o datorie importantă.
Nu îl semnasem.
Au urmat luni de declarații, expertize grafologice și audieri.
Fostul meu soț a încercat să susțină că îi dădusem acordul.
Mapa însă conținea și mesaje printate în care el discuta despre falsificarea semnăturii.
Rocco fusese cel care descoperise ascunzătoarea.
Probabil simțise mirosul fostului stăpân în spatele scândurii.
A doua zi, familia din Brașov m-a sunat.
— La ce oră porniți?
M-am uitat la Rocco. Dormea cu capul pe geantă.
— Nu mai venim.
Proprietara apartamentului nu a fost impresionată.
— Regula rămâne.
De data aceea nu am implorat-o.
Am cerut trei săptămâni și am început să caut altă locuință.
O pacientă de la cabinet, care auzise povestea, mi-a spus că sora ei avea o casă mică de închiriat în Valea Lupului.
Chiria era puțin mai mare, dar exista o curte împrejmuită.
În ziua mutării, administratorul blocului a coborât.
— Poate era un câine bun, a spus.
— Era bun și înainte să-mi fie de folos.
Rocco a urcat în mașină și s-a așezat pe bancheta din spate.
La noua casă a alergat prin curte, apoi s-a întors imediat la mine, ca să se asigure că nu dispărusem.
Procesul fostului meu soț a durat aproape doi ani.
Contractul fals a fost anulat, iar bunurile cumpărate prin firmă au fost puse sub sechestru.
În ziua în care am primit hotărârea definitivă, m-am așezat pe treptele casei.
Rocco s-a lipit de mine.
— Tu știai, nu-i așa? am întrebat.
Câinele a oftat și și-a pus capul pe genunchii mei.
Păstrasem geanta în care urma să-i pun lucrurile.
În acea seară am aruncat-o.
Nu pentru că voiam să uit cât de aproape fusesem să-l dau.
Ci pentru că nu mai aveam nevoie de un bagaj pregătit pentru despărțire.