Toată terasa din Piața Sfatului a amuțit când femeia în rochie de in a tresărit și a țipat spre copilul desculț care se apropiase de masa ei.
— Nu mă atinge! Hei, treci mai încolo!
La început, clienții au crezut că e doar un cerșetor sau un copil al străzii, așa cum mai apăreau uneori pe lângă fântâna arteziană. Era mic de tot. Desculț. Cu noroi uscat pe obraji și un hanorac mult prea mare căzându-i pe umeri. Dar ceva în privirea lui nu se potrivea. Nu cerea nimic. Nu părea speriat. Pur și simplu o fixa pe femeia de la masa din colț.
Elena își lăsă ceașca de cafea jos, încet, fără să-și desprindă ochii de la el. Câțiva turiști întoarseră telefoanele, filmară instinctiv scena. Ceva se întâmpla acolo, ceva ce nu puteai numi întâmplător.
— Ai părul la fel… șopti băiatul, cu o voce uimitor de calmă.
Elena forță un zâmbet nervos.
— Poftim?
— Mama a spus că o să te găsesc aici. Chiar aici, la cafeneaua cu leandri.
Sângele îi îngheță în vene. Nimeni nu știa de ce venea ea la această cafenea, an de an, în aceeași zi de august. Nimeni, în afară de o singură persoană. Băiatul băgă mâna în buzunar și scoase o panglică veche, decolorată, cu marginile destrămate de atâta purtat. Un frison străbătu terasa când oamenii observară că panglica din mâna copilului era identică cu cea prinsă în părul Elenei – același model rar, aceleași inițiale minuscule brodate: I. M.
— A spus că o să zici că-i imposibil, rosti copilul, cu lacrimi adunate sub gene, dar care refuzau să cadă. A spus că poate ai uitat-o. Dar ea nu te-a uitat niciodată.
Elena se ridică atât de brusc încât scaunul se răsturnă pe caldarâm.
— Unde este? Unde e ea?
Băiatul nu răspunse. Se întoarse doar, încet, și privi spre trecerea de pietoni din capătul pieței, acolo unde semaforul tocmai se făcuse verde. O femeie stătea nemișcată sub lumina aceea stranie. Subțire. Cu un palton prea gros pentru august. Cu părul prins la spate, iar pe el, același fel de panglică.
Înainte ca imaginea să poată fi cuprinsă complet, un autobuz trecu huruind și acoperi silueta. Când se risipi fumul de eșapament, femeia tot acolo era. Doar că acum o privea direct pe Elena.
Pulsul îi bubuia în tâmple. Picioarele i se mișcară singure. Nu mai era nici gând rațional, nici precauție, doar un nume pe care nu-l rostise cu voce tare de zece ani.
— Ioana…
Traversă strada fără să se asigure, printre claxoane și zgomot de motor. Când ajunse pe trotuarul celălalt, Ioana făcu un pas înapoi, ca o căprioară speriată. Era trasă la față, avea cearcăne adânci, dar ochii ei albaștri erau aceiași. Aceiași în care râsese atâtea nopți în căminul studențesc, aceiași care promiteau „surori pe viață”.
— Nu ai uitat panglica…, șopti Ioana, cu o voce stinsă.
— Cum aș fi putut? Dumnezeule, Ioana, toți te-au crezut moartă. Poliția a închis cazul. Unde ai fost? De ce ai dispărut așa, fără un cuvânt?
Ioana își înfășură brațele pe lângă trup. Băiatul – Andrei, fiul ei – se apropiase și el și o trase de mânecă pe Elena, ca și cum ar fi vrut să o protejeze pe mama lui.
— M-a găsit, Elena. Gabriel m-a găsit. A aflat că sunt în Brașov.
Numele acela căzu ca o sentință între ele. Gabriel fusese soțul Ioanei, un bărbat cu bani și cu o gelozie maladivă care se transformase în coșmar. Elena nu uitase niciodată noaptea în care Ioana sunase plângând, șoptind că el amenințase că o omoară. A doua zi, Ioana dispăruse fără urmă. Toate dovezile indicau un accident în munți. Doar Elena nu crezuse vreo clipă. Și iată că avea dreptate.
— Cum ai scăpat? Cum de n-a știut nimeni?
— Am fugit. Am stat ascunsă la o mănăstire, apoi într-un sat din Maramureș. Am crezut că suntem în siguranță. Dar acum două zile l-am văzut. Era în piață. A întrebat de mine. Andrei…
Băiatul o strânse de mână. Nu plângea, dar teama din ochii lui era mai dureroasă decât orice lacrimă. Elena simți cum îi crește o furie rece în piept.
— Nu o să te mai atingă. Promit. Acum ai venit la mine. În sfârșit.
— Elena, e periculos. Nu știi de ce e în stare. Are oameni. Nu poți să…
O mașină neagră opri brusc la câțiva metri, cu portiera deschizându-se înainte să se oprească de tot. Din ea coborî un bărbat masiv, în costum, cu o cicatrice subțire pe obrazul stâng. Gabriel.
Elena îl recunoscu imediat, deși nu-l mai văzuse decât în fotografii. O liniște grea se lăsă peste piață. Oamenii de pe terasă se opriră din vorbit. Turiștii, simțind pericolul, începură să se ridice.
— Ioana, urcă în mașină! tună bărbatul, cu o voce care nu admitea replică. Acum. Și ia și puștiul.
Andrei se făcu mic în spatele mamei lui. Elena făcu un pas în față, barându-i calea.
— Fă un pas în plus și chem poliția. Ești în mijlocul pieței, Gabriel. Ai terminat-o. Ea nu mai e proprietatea ta.
— Nu te baga unde nu-ți fierbe oala, șuieră el, apropiindu-se. E soția mea. Și copilul e al meu. Ai înțeles?
— Ea a dispărut de zece ani din cauza ta! i-o reteză Elena, cu atâta forță încât câțiva chelneri se opriră din alergat. Nu ți-e rușine? Ai bătut-o, ai amenințat-o cu moartea. Crezi că oamenii ăștia nu văd ce ești?
Gabriel rânji și făcu un pas amenințător. Mâna i se duse instinctiv la buzunarul interior. Câțiva oameni țipară. Un bărbat de la o masă din apropiere sări în picioare și țipă: „Poliția! Am sunat la poliție!”
Dar lui Gabriel nu-i păsa. O privea fix pe Elena. Era genul de om care nu suporta să-i stea nimeni în cale.
— Ai grijă, pentru că…
Nici nu apucă să termine. Elena simți o mână mică strecurându-se în palma ei. Andrei. O trăgea ușor, cu o forță neașteptată, înapoi, spre terasă. Nu de frică, ci ca și cum îi arăta ceva. Elena se uită și văzu că pe ecranul telefonului copilului, furat poate dintr-un ghiozdan mai demult, era deschis un live pe rețelele sociale. Filmase totul. Mii de oameni priveau chiar în acel moment. Comentariile curgeau întruna.
— Vezi? șopti Elena către Gabriel, cu un zâmbet amar. Acum te vede toată țara. Și nu mai poți face nimic. Dispari, până nu vin mascații.
Gabriel îngheță. Se uită la telefon, apoi în jur. Fețe furioase, telefoane îndreptate spre el, sirenele care se auzeau tot mai aproape. Instinctul de prădător îi spuse că a pierdut. Înjură, scuipă. Făcu un pas înapoi, se răsuci și se urcă la volan, trântind portiera. Mașina dispăru pe o străduță laterală, lăsând în urmă miros de cauciuc ars.
Ioana izbucni în plâns, un plâns adunat în zece ani de teroare. Elena o prinse în brațe, iar Andrei le cuprinse pe amândouă cu brațele lui slăbuțe. Erau trei suflete care se regăseau în mijlocul pieței, sub privirile emoționate ale mulțimii.
— De acum ești în siguranță, șopti Elena, mângâind părul prietenei ei. Nimeni nu-ți va mai face rău. Ai înțeles? Niciodată.
Poliția sosi câteva minute mai târziu. Declarațiile durară ore întregi. Dar de data asta ancheta n-a mai fost închisă aiurea. Cu filmarea virală și cu zeci de martori, Gabriel fu dat în urmărire generală. Ioana și Andrei fură duși într-un adăpost protejat, sub nouă identitate.
Dar Elena nu-i lăsă să plece singuri. După câteva săptămâni, își luă un concediu fără plată, închirie o cabană la munte și îi luă cu ea, până când lucrurile se linișteau. Nu mai era vorba de o datorie morală. Era vorba de faptul că o panglică veche și promisiunea unei prietenii din copilărie fuseseră mai puternice decât distanța, decât frica, decât un deceniu de tăcere.
Într-o dimineață, pe prispa cabanei, Elena împletea panglica în părul Andreei – căci acum băiatul își dorea și el părul lung, ca „tanti Lenuța”. Râdeau amândoi, iar Ioana îi privea cu ochii strălucitori, ținând în mână o cană de ceai aburind.
— Nu credeam că o să mai apuc ziua asta, spuse ea încet. Să te am alături. Să am din nou o prietenă veche.
Elena zâmbi, legând funda cu grijă.
— Un prieten vechi nu dispare niciodată. Doar așteaptă momentul potrivit să se întoarcă.
Și acolo, în liniștea munților, legătura lor se refăcu – nu doar prin panglici, ci prin încrederea care nu murise niciodată.
