Prima dată am crezut că vecina confundase etajele.
— Doamnă Ileana, vă mutați la fată?
Mariana mă oprise lângă cutiile poștale.
— De ce m-aș muta?
— Pentru că iar au venit să vadă apartamentul. Tineri, frumos îmbrăcați. Un bărbat le explica totul.
Apartamentul meu nu era o simplă proprietate.
Era locul în care Sorin lipise singur tapetul din dormitor și înjurase trei zile fiindcă modelul nu se potrivea. Era bucătăria în care fiica noastră își făcuse temele. Era balconul de unde priveam artificiile de Anul Nou.
Trăiam acolo de treizeci și cinci de ani.
Nu cerusem nimănui să-l vândă.
— Au intrat cu cheia?
— Da. Bărbatul a sunat la interfon, dar fata care era cu el a spus că are acces.
Andreea.
Fiica mea avea singurul set de rezervă.
Mi-l ceruse după moartea lui Sorin.
— Mamă, nu poți rămâne singură fără să avem o cheie.
Atunci o îmbrățișasem.
Acum am intrat în casă și am început să caut urme.
Fotoliul fusese împins.
O veioză era orientată spre fereastră.
În baie, capacul toaletei rămăsese ridicat.
Andreea îmi cunoștea programul.
În fiecare miercuri mergeam la control la cardiologie. Miercurea următoare am ieșit ca de obicei, dar m-am așezat într-o cofetărie de unde vedeam intrarea în bloc.
La zece și jumătate a sosit o mașină gri.
A coborât un agent imobiliar cu tabletă. Îl însoțeau doi tineri și mama femeii.
După câteva clipe, perdeaua mea s-a tras.
Agentul a deschis ușa balconului.
Tânăra a ieșit și a privit spre parc.
Mama ei a bătut cu degetele în perete, ca și cum apartamentul îmi fusese deja luat.
După ce au plecat, am urcat.
În casă mirosea a parfum străin.
Pe masa din sufragerie rămăsese o broșură de la o agenție.
Am sunat-o pe Andreea.
— Astăzi am întâlnit oamenii care vor să-mi cumpere casa.
Tăcere.
— De ce nu mi-ai spus că ai pus apartamentul la vânzare?
— Pentru că știam că vei reacționa așa. Ascultă-mă până la capăt: locul tău la centrul rezidențial este deja rezervat.
— Locul meu?
— Este un centru foarte bun, lângă Snagov. Ai medic, mese regulate, activități.
— Și tu ce primești?
Andreea a tăcut din nou.
Apoi a recunoscut.
Ea și soțul ei cumpăraseră două apartamente pentru închiriere. Dobânzile crescuseră, iar chiriașii plecaseră. Banca îi presa.
Vânzarea casei mele le-ar fi salvat investițiile.
— Ai investit fără să mă întrebi, iar acum îmi vinzi viața ca să-ți acoperi pierderea?
— Nu fi dramatică. Apartamentul va fi oricum al meu și al lui Radu într-o zi.
— Atunci așteaptă acea zi.
Am închis telefonul.
A doua zi m-am întâlnit cu Radu, fiul meu.
Nu știa nimic.
Când i-am arătat broșura, s-a înfuriat.
— Andreea mi-a spus doar că vrei să te muți fiindcă nu te mai descurci singură.
— Mă descurc suficient cât să o prind mințind.
Împreună am mers la notar.
Am făcut o declarație prin care precizam că nu intenționez să vând și că nicio persoană nu este autorizată să mă reprezinte.
Apoi am schimbat încuietoarea.
Andreea a venit în aceeași seară.
— M-ai făcut de râs în fața agentului!
— Tu m-ai scos la vânzare în fața străinilor.
— Am vrut să te protejez.
— Nu. Ai vrut să-ți protejezi investiția.
Discuția a devenit dură.
Andreea a spus că sunt egoistă.
Eu i-am răspuns că sacrificiul făcut fără consimțământ se numește furt.
Radu a intervenit:
— Dacă ai fi venit la noi, găseam o soluție. Dar ai decis că mama poate fi mutată ca un dulap.
În cele din urmă, Andreea și soțul ei au vândut unul dintre apartamentele cumpărate pentru investiție. Au pierdut bani, dar nu au ajuns pe drumuri.
Centrul rezidențial mi-a returnat avansul pe care fiica îl plătise din contul ei.
Timp de aproape șase luni, Andreea nu m-a vizitat.
Apoi Sorin ar fi împlinit șaptezeci de ani.
Am mers la cimitir și am găsit-o lângă mormânt.
Ținea un buchet de crizanteme.
— Tata m-ar fi urât pentru ce am făcut.
— Tatăl tău te-ar fi obligat să repari.
Ea a început să plângă.
— Cum?
— Începi prin a nu mai decide ce este bine pentru mine fără mine.
Nu a fost o împăcare spectaculoasă.
Nu ne-am îmbrățișat imediat.
Dar în săptămânile următoare Andreea a început să mă sune.
Nu ca să întrebe când lipsesc de acasă.
Ci ca să afle dacă vreau să ieșim la cafea.
Apartamentul a rămas al meu.
Am păstrat broșura agenției într-un sertar.
Nu pentru că mă temeam că situația se va repeta.
Ci pentru că, uneori, o hârtie rece ne amintește cât de ușor poate cineva să transforme o mamă într-un activ financiar.