— Mamă, vorbești serios? — Andrei privea ghemotocul jalnic de blană pe care mama lui îl ținea cu grijă în brațe. — E o boală pe patru labe!
Maria își strânse buzele și lipi pisoiul mai tare de piept. Arăta într-adevăr îngrozitor — blana îi cădea în smocuri, un ochi îi supura, iar slăbiciunea îi făcea oasele aproape transparente. Dar miaunătul lui subțire, de sub scara blocului, nu-i dăduse de ales.
— Andrei, n-am putut să-l las acolo. Ar fi murit.
— Și foarte bine! — răbufni el, regretând imediat tonul, dar continuând — Mamă, abia ne ajung banii. Pensia lui tata întârzie, a ta e mărunțiș. Și tu vrei să plătim un veterinar pentru asta.
Fără să răspundă, Maria intră în cameră și așeză pisoiul pe o pătură veche. Andrei o urmări cu o privire grea. Știa că sună dur, dar cineva trebuia să spună adevărul. Tatăl lor plecase acum trei ani, lăsând-o pe mama aproape fără niciun sprijin. Andrei o ajuta cât putea, însă avea propriul credit ipotecar și doi copii.
A doua zi au plecat spre casa de vacanță de la țară — mama ținuse morțiș să ia pisoiul cu ea. Andrei conduse tot drumul fără o vorbă, cu mâinile încleștate pe volan. Planul lui era simplu: duce creatura aia în sat și, cumva, o abandona. Crud? Poate. Dar realist.
Căsuța îi întâmpină cu liniște și miros de frunze ude. Curtea arăta părăsită — gardul se aplecase în mai multe locuri, grădina era năpădită de buruieni. După moartea tatălui, mama aproape că nu mai călcase pe acolo, iar Andrei nu avusese timp.
— Andrei, ajută-mă cu bagajele, — îi ceru Maria, scoțând ușor pisoiul din cușca de transport. Acesta mieună slab și se furișă imediat sub prispă.
Andrei pufni. Perfect, poate o șterge singur de acolo.
Primele trei zile au trecut într-o tăcere încordată. Mama evita orice discuție despre animal, iar Andrei se prefăcea că nu există. Pisoiul apărea doar seara — Maria îi punea un castronel cu mâncare pe trepte, iar el se furișa precaut, mânca repede și dispărea.
— Mamă, cât mai ține asta? — cedă Andrei în a patra zi. — Dă-mi voie să-l duc înapoi în oraș, îi găsim un stăpân prin anunțuri.
— Nicăieri nu-l duci, — spuse mama încet, dar ferm. — Eu l-am găsit, eu răspund.
Andrei oftă. Degeaba se certa cu mama — știa din experiență. Dar înăuntrul lui tot clocotea de nedreptate. El muncea în două locuri ca să închidă cheltuielile, iar ea arunca ultimii bani pe un vagabond.
În noaptea aceea, Andrei nu putea dormi. Aerul era înăbușitor, deși fereastra stătea larg deschisă. Se foia pe patul scârțâind, căutând o poziție comodă, când auzi un zgomot ciudat. Întâi crezu că mama se ridicase la bucătărie, dar nu — pașii erau prea moi, mai degrabă o zgârietură decât un mers.
Se ridică în cot și ascultă. Sunetul se repetă, acum mai clar. Cineva sau ceva se mișca prin grădină. Primul gând fu la hoți — la țară se întâmplă, mai ales vara. Se dădu jos încet, își trase un tricou pe el și privi pe fereastră.
Razele lunii alunecau peste curte, iar ce văzu îl țintui locului.
Pisoiul mergea agale printre straturi. Dar nu se plimba — cerceta metodic fiecare tufă, se oprea, adulmeca. Apoi Andrei îl văzu cum se oprește lângă roșii, se încordează și sare fulgerător, prinzând cu laba ceva din iarbă. Un șoarece. Pisoiul jigărit prinsese un șoarece.
Andrei nu-și mai putea lua ochii de la ce vedea. Mic, chel pe alocuri, bolnav — și lucra ca un prinzător de șoareci profesionist. În următoarea jumătate de oră, Andrei numără încă trei rozătoare pe care pisoiul le vâna și le ducea la marginea curții.
Dimineața ieși în grădină fără să spună nimic. Pământul era răscolit în mai multe locuri — cuiburi de șoareci, clar. Zeci de găuri. Se lăsase pe vine, cercetând urmele vânătorii nocturne, și înțelese de ce recoltele din ultimii ani fuseseră atât de slabe. Șoarecii devorau totul din rădăcină.
— Te-ai trezit? — mama apăru pe prispă cu o cană de ceai. — Micul dejun e gata.
— Mamă, tu știai? — întrebă Andrei ridicându-se. — De pisoi și șoareci?
Maria zâmbi.
— Am observat din a doua noapte. E isteț foc, Mitică al nostru.
— Mitică?
— Păi trebuie să-i dăm un nume, — ridică ea din umeri. — Mitică e simplu și frumos.
Andrei își trecu mâna peste față. Ceva se schimba înăuntru, o greutate se ridica. Își aminti de tatăl lui, care adora căsuța asta, care venea aici în fiecare weekend și muncea pământul. Își aminti cum, în copilărie, îl ajuta să sape grădina, cum construiseră împreună sera.
— Mamă, — spuse el așezându-se lângă ea pe trepte. — Trebuie să-ți spun ceva. Am greșit. În privința lui Mitică.
Maria îl bătu ușor pe mână.
— Ești doar obosit, dragul meu. Știu cât de greu îți este.
— Asta nu mă scuză deloc, — Andrei oftă. — M-am lăsat prins de bani și n-am văzut că viața are valori mai importante.
Chiar atunci, de sub prispă apăru un bot roșcat. Mitică ieși prudent la lumină, mijind ochiul sănătos. Cel bolnav era aproape vindecat — mama reușise cumva să cumpere din magazinul sătesc niște picături simple.
— Vino aici, curajosule, — Andrei întinse mâna.
Pisoiul îngheță, studiindu-l precaut. Apoi, ca și cum ar fi luat o hotărâre, se apropie încet și-și lipi nasul de palma lui. Andrei îl mângâie ușor pe cap, simțind sub degete coastele ieșite în relief.
— Mai întâi trebuie să îngrășăm bietul de el, — șopti el. — Și-apoi să-l ducem la un veterinar adevărat, când ne întoarcem în oraș.
— Andrei, — vocea mamei se frânse. — Vorbești serios?
— Mai mult decât serios. Știi, mamă, mă gândeam… Poate ar trebui să vin mai des pe aici. Curtea e complet lăsată, iar tata a muncit atât de mult la ea.
Maria își șterse nasul, întorcându-se. Andrei o cuprinse pe după umeri.
— Pur și simplu am uitat pentru o vreme ce contează. Dar mititelul ăsta jigărit mi-a amintit.
Mitică torcea, cuibărit în poala lui. Atât de jalnic, de necăjit, dar plin de demnitate și de o înțelepciune neașteptată.
Zilele următoare trecură pe nesimțite. Andrei repară gardul, săpă o parte din grădină, ba chiar cârpi și acoperișul șopronului. Mama gătea, se ocupa de gospodărie, iar Mitică se plimba grav prin curte, de parcă inspecta munca făcută. Seara stăteau toți trei pe prispă — Andrei, mama și pisoiul. Beau ceai, vorbeau despre trecut, făceau planuri. Andrei povestea de copii, de serviciu, mama îi împărtășea noutățile din sat. Iar Mitică dormita, făcut covrig pe genunchii Mariei.
— Să știi, Andrei, — îi spuse ea într-o seară. — Nu ți-am zis, dar în ultima vreme mă simțeam foarte singură. După ce tata a plecat, tu ești mereu prins cu munca, nepoții la fel. Și când a apărut Mitică… deodată am simțit că am un rost. Că e cineva care are nevoie de mine.
Andrei încuviință tăcut, simțind cum i se strânge inima. Chiar uitase de mama în vâltoarea zilnică. O suna o dată pe săptămână, trecea de sărbători. Iar ea stătea singură într-un apartament gol, trăindu-și zilele în liniște.
— Mamă, iartă-mă.
— Pentru ce, dragul meu?
— Pentru că n-am înțeles. Pentru că m-am gândit numai la mine.
Maria zâmbi, mângâind blana lui Mitică.
— Nu-i nimic, Andrei. Important e că ai înțeles acum.
Lucrurile păreau să se așeze, dar destinul mai avea o încercare.
Într-o noapte, după o zi întreagă de muncă la repararea cotețului de găini, Andrei dormea dus. Un zgomot ascuțit, ca un șuierat, îl smulse din somn. Apoi un miaunat furios, aproape un țipăt, rupse liniștea.
Sări din pat și se repezi pe prispă. Lampa de veghe arunca o lumină galbenă peste podeaua de lemn. Acolo, lângă prag, Mitică stătea cocoțat, cu blana zburlită, gata de atac. În fața lui, o viperă cenușie își încolăcise trupul, capul triunghiular ridicat pentru a lovi.
— Mitică! — strigă Andrei, dar era prea târziu.
Șarpele se repezi. Pisoiul, mic și fragil, nu ezită. Într-o fracțiune de secundă, laba lui cu gheare lovi fulgerător, prinzând capul reptilei și trântindu-l de scânduri. Colții viperei îi atinseră umărul, dar el nu-i dădu drumul. Se rostogoliră într-un ghem de blană și solzi, într-un dans al morții pe care Andrei îl privea împietrit.
Câteva clipe de încleștare, apoi totul se opri. Vipera zăcea nemișcată, cu șira spinării frântă. Mitică se retrase clătinându-se, cu respirația șuierătoare. Pe umărul lui apăruse o pată de sânge.
— Mamă! Trezește-te! — răcni Andrei, luând pisoiul în brațe.
Urmară ore de coșmar. Veterinarul din sat fusese trezit în toiul nopții. Le explică veninul de viperă e periculos, mai ales pentru un animal atât de slăbit, dar antifungicul și serul administrat la timp puteau să-l salveze. Mitică stătea întins pe masa de consultație, cu ochii sticloși, pieptul abia ridicându-i-se.
Andrei nu se mișcă de lângă el până dimineață. Mama stătea pe un scaun, rugându-se în gând. Când primele raze de soare intrară în cabinet, pisoiul deschise ochiul sănătos și scoase un mieunat subțire.
— A scăpat, — oftă medicul, obosit. — A avut noroc. E un luptător.
Atunci, Andrei simți cum ultimul zid din inima lui se prăbușește. Nu mai era vorba doar de șoareci sau de o toană a mamei. Creatura asta își riscase viața să-i apere căminul. Le oferise mai mult decât orice rațiune economică putea justifica.
Când veni vremea să se întoarcă în oraș, Andrei stătu mult în mașină fără să pornească motorul. Mitică, acum cu un bandaj pe umăr, se instalase în cușca de pe bancheta din spate, lângă Maria. Căsuța rămânea în urmă, dar ceva se schimbase complet. Nu în casă — în el.
— Mamă, — vorbi el după o pauză, punând contactul. — Ce-ai zice dacă aș lua concediu luna viitoare? Să venim toată familia, cu nepoții. Ar fi absolut încântați.
— Pe bune? — chipul Mariei se lumină. — Vai, Andrei, ce minunat ar fi!
O lună mai târziu, căsuța vuia de viață. Râsete de copii, forfotă, alergătură — exact ce-i lipsise atâția ani. Mitică, acum întremat și cu blana strălucitoare, alerga după minge de-a valma cu nepoții. Nu mai semăna deloc cu ghemotocul jigărit de altădată — era un tigru mic, cu ochiul vindecat și o ținută mândră.
— Tată, uite, Mitică a prins un șoarece! — strigă entuziasmată mezina.
— Bravo, Mitică, — râse Andrei, privindu-l cum pășește țanțoș cu prada.
Maria se agita prin bucătărie, făcând plăcinte cu varză — preferatele întregii familii. Mirosul se împrăștia peste tot împrejurimile. Andrei stătea pe prispă, sorbind încet un cvas rece, și se gândea cum de fusese cât pe ce să piardă totul. Cum cât pe ce să-i răpească mamei bucuria, lui însuși înțelegerea a ceea ce contează cu adevărat, iar copiilor — aceste zile fericite în aer liber.
Totul datorită unui mic pisoi jigărit, care se dovedise mai înțelept decât toți.
Seara, când se adunară cu toții pe prispă la lumina felinarului, Mitică sări pe genunchii lui Andrei și începu să toarcă. Andrei îl mângâie absent, urmărindu-și copiii cum se joacă pe iarbă și ascultând râsul mamei lui.
Preț de o clipă, i se păru că simte prezența tatălui acolo, aprobând tăcut. Un fir de vânt mișcă frunzele mărului bătrân. Pisoiul închise ochii, fericit. Iar Andrei înțelese că uneori cele mai neașteptate daruri vin învelite în blană jigărită și cu un ochi bolnav, așteptând doar să fie primite cu inima deschisă.
