— Ce înseamnă că banii nu mai există? — am întrebat.
Ana și Larisa au tăcut.
Sora mea, Mariana, s-a ridicat și a închis ușa bucătăriei, de parcă se temea să nu ne audă vecinii.
— Spuneți-mi acum.
Ana a început să vorbească prima.
Cu un an înainte, iubitul ei, Cătălin, îi propusese să deschidă împreună o cafenea. El susținea că are experiență, contacte și un plan sigur. Ana folosise banii trimiși de mine pentru chirie și facultate, apoi ceruse mai mult, spunând că are nevoie pentru taxe.
Eu trimisesem.
După aceea, Larisa intrase și ea în afacere. Luase un credit rapid pentru aparatură, iar Ana îi promisese că îl vor achita imediat după deschidere.
Cafeneaua funcționase doar trei luni.
Chiria era prea mare, clienții puțini, iar Cătălin dispăruse cu încasările din ultima săptămână.
— Cât ați pierdut? — am întrebat.
Ana a spus suma.
M-am prins de marginea mesei.
Era aproape tot ce câștigasem în ultimii doi ani.
— De ce nu mi-ați spus?
— Pentru că ne-ai fi oprit, a răspuns Larisa.
— Exact asta trebuia să fac!
Mariana a izbucnit și ea:
— Eu le-am avertizat. Dar tu de fiecare dată le trimiteai bani fără să mă întrebi nimic.
Am vrut să mă supăr pe ea, însă știam că are dreptate.
În toți acei ani, când fetele cereau ceva, eu nu întrebam de ce. Trimiteam. Era mai ușor decât să admit că nu mai știam nimic despre viețile lor.
În următoarele zile am verificat toate datoriile. Ana nu mai era înscrisă la facultate. Larisa abandonase cursul de cosmetică. Chiria apartamentului nu fusese plătită de două luni.
Cătălin lăsase în urmă facturi, datorii și promisiuni.
Am stabilit reguli clare.
Apartamentul urma să fie eliberat. Ana trebuia să-și găsească un loc de muncă și să reia studiile doar când va fi pregătită să le plătească măcar parțial. Larisa urma să se întoarcă la sora mea și să termine un curs adevărat.
— Nu ne poți trata ca pe niște copii, a protestat Ana.
— Atunci nu mai trăiți din banii mei ca niște copii.
Au urmat săptămâni grele.
Ana nu mi-a vorbit aproape o lună. Larisa mă acuza că m-am întors doar ca să controlez totul.
Eu însă nu am cedat.
Mi-am găsit de lucru la o cantină din Buzău. Salariul era mult mai mic decât în Italia, dar nu mai voiam să-mi măsor viața în bancnote trimise acasă.
Ana s-a angajat la recepția unui hotel. În primele luni venea obosită, nervoasă și umilită de faptul că trebuia să înceapă de jos.
Într-o seară a intrat în bucătărie și a pus pe masă o sută de lei.
— Prima rată pentru datoria Larisei.
— Nu trebuie să plătești totul singură.
— Ba da. Eu am convins-o.
Larisa a început un curs de coafură și, spre surprinderea noastră, s-a ținut de el. Mariana a încetat să le mai acopere greșelile, dar le-a rămas alături.
După aproape doi ani, datoriile cele mai mari fuseseră plătite.
Ana s-a întors la facultate, de data aceasta la seral. Larisa lucra într-un salon și strângea bani pentru propriile ustensile.
Într-o după-amiază, Ana a venit la mine cu o cutie mică.
Înăuntru erau cerceii pe care îi vândusem când îmi ceruse bani pentru mașină.
— I-am găsit la casa de amanet, a spus. — Am vrut să-i ai înapoi.
Am luat cutia, dar nu am deschis-o imediat.
— Nu cerceii mi-au lipsit cel mai mult.
— Știu.
M-a îmbrățișat.
Nu am recuperat anii pierduți. Nici banii. Unele răni nu dispar doar pentru că cineva spune „iartă-mă“.
Dar în seara aceea am mâncat toate patru la aceeași masă.
Pentru prima dată, niciuna dintre fete nu mi-a cerut nimic.