— Vreau să mă asigur că nu va ajunge la niște oameni care o pot abandona în prima zi de viață, repetă Ana.
Irina făcu un pas înainte.
— Nu înțelegi ce s-a întâmplat.
— Atunci spune-mi.
Vlad arătă spre obrazul fetiței.
Pe partea stângă a feței se vedea o pată vasculară roșiatică.
— Ni s-a spus că, după testarea embrionului, copilul nu va avea asemenea probleme.
Medicul intrat în salon îl corectă imediat:
— Copilul este sănătos. Pata nu putea fi anticipată prin analizele genetice efectuate.
Irina începu să plângă.
— Va fi privită toată viața. Oamenii vor întreba. Copiii vor râde de ea.
Ana o privi fără să clipească.
— Iar tu ai decis să fii prima persoană care o respinge.
Testul ADN confirmă în câteva zile că fetița era copilul biologic al Irinei și al lui Vlad. Nu existase nicio încurcătură în laborator.
Cu toate acestea, cei doi refuzară să o ia acasă.
Ana o numi Mara.
Copiii ei mai mari au primit vestea cu uimire, dar nu cu respingere. Fiica Anei a adus de acasă o pătură, iar băiatul a montat un pătuț lângă dormitorul mamei.
— Este verișoara noastră sau sora noastră? întrebă el.
Ana nu știa ce să răspundă.
— Deocamdată este un copil care are nevoie de noi.
Primele luni au fost epuizante. Ana se întâlnea cu asistenți sociali, avocați și reprezentanți ai clinicii. Irina și Vlad încercau să obțină despăgubiri, afirmând că li se promisese un copil fără „defecte vizibile“.
Mara creștea liniștită.
Pata nu îi afecta sănătatea. Medicii spuneau că poate fi estompată treptat, dar Ana refuză să transforme tratamentul într-o condiție pentru iubire.
Când Mara avea opt luni, Irina veni la casa din Florești.
— Am dreptul să-mi văd copilul.
— Ai avut dreptul să o iei în brațe în ziua în care s-a născut.
— Am fost speriată.
— Și ea era nou-născută. Totuși, tu ai fost cea care a plecat.
Irina ceru să o țină în brațe. Mara începu să plângă imediat și se întinse spre Ana.
Pe chipul Irinei apăru durere.
— Nu mă cunoaște.
— Nu a avut cum.
Procesul continuă mai bine de un an. Vlad nu se prezentă la întâlniri. Irina oscila între dorința de a recupera copilul și teama de responsabilitate.
În cele din urmă, Ana deveni legal mama Marei.
La cinci ani, pata era mai deschisă, dar încă vizibilă. Mara o numea „floarea mea roșie“.
Irina se despărțise de Vlad și ceru să o vadă din nou.
— Nu vreau să o iau. Vreau doar să-i spun, când va fi mare, că îmi pare rău.
— Va decide singură dacă vrea să te asculte, răspunse Ana.
Mara intră în cameră alergând și se ascunse în brațele Anei.
Irina o privi îndelung.
În fața ei nu era copilul imperfect pe care îl refuzase.
Era o fetiță vie, curajoasă și iubită.
Dar iubirea aceea fusese construită de altcineva, noapte după noapte, febră după febră, teamă după teamă.
A fi părinte nu înseamnă doar a oferi gene.
Înseamnă să rămâi atunci când realitatea nu seamănă cu visul tău.