— Puf nu trebuie să plătească pentru ceea ce am stricat noi, repetă Radu. — Du-l acasă.
Cristina luă cușca, dar rămase în fața lui.
— Iar tu vei pleca pur și simplu?
Radu privi spre tren.
— Nu știu dacă mai pot urca.
— Nu rata trenul din cauza mea.
— Nu din cauza ta.
Controlorul fluieră, iar ultimii pasageri se grăbiră spre vagon.
Radu avea biletul în mână. Noua slujbă din Cluj începea peste două zile. Garsoniera era plătită, bagajele făcute, toate explicațiile pregătite.
Doar că, în acel moment, nimic nu mai părea pregătit.
— Cristina, eu nu plec pentru că nu te mai iubesc.
Ea închise ochii.
— Nu spune asta acum.
— Trebuia să o spun mai devreme.
— Exact.
— Mi-a fost mai ușor să mă conving că relația noastră s-a terminat decât să recunosc că nu știam cum să o repar.
Cristina se uită spre Puf. Motanul stătea cu capul lipit de grilaj, urmărindu-i.
— Și acum ce vrei? Să mergem acasă și să ne prefacem că gara nu a existat?
— Nu.
— Atunci?
Radu lăsă valiza jos.
— Vreau să pierd trenul.
— Nu fi absurd.
— Pentru prima dată după luni întregi, nu fug. Dacă după ce vorbim decidem că trebuie să plec, voi lua alt tren mâine.
Ușile se închiseră.
Trenul porni fără el.
Radu rămase pe peron privind cum dispar vagoanele.
Ciudat, nu simți panică.
Simți liniște.
Cristina se așeză pe o bancă, cu Puf între ei.
— Ai pierdut trenul, spuse ea.
— Știu.
— Ai putea pierde și slujba.
— O să sun și o să explic.
— Nu totul poate fi reparat printr-un telefon.
— Nici printr-un tren.
Pentru prima dată în multe săptămâni, Cristina zâmbi.
Apoi zâmbetul dispăru.
— M-ai făcut să mă simt invizibilă, Radu.
El nu încercă să se apere.
— Știu.
— Când încercam să discutăm, spuneai că ești obosit. Când plângeam, îmi spuneai să nu dramatizez. Când ai acceptat slujba din Cluj, ai decis singur.
— Mi-era frică să nu-mi ceri să rămân.
— Și dacă ți-aș fi cerut?
— Aș fi rămas și, într-o zi, te-aș fi făcut vinovată pentru asta.
Cristina îl privi surprinsă.
— Măcar acum ești sincer.
Au plecat din gară pe jos.
Puf nu a mai scos niciun sunet. În taxi, Cristina ținea cușca pe genunchi, iar motanul își lipise corpul de partea cea mai apropiată de ea.
Ajunși în apartament, Puf ieși imediat și alergă spre balcon. Se frecă de ghivecele cu mușcate, apoi se întinse pe covor.
Radu rămase în hol lângă valiză.
— Pot să intru? întrebă el.
Cristina îl privi.
— Ai încă cheia.
— Nu asta am întrebat.
După câteva secunde, ea se dădu la o parte.
Au vorbit până dimineața.
Nu au încercat să decidă dacă rămân împreună. Au spus lucrurile pe care le ținuseră ascunse: resentimente, frici, oboseală, dorința de a fi văzuți fără să fie nevoiți să ceară.
Radu a sunat la Cluj și a cerut să înceapă cu o săptămână mai târziu.
A plecat până la urmă.
Dar fără Puf și fără minciuna că plecarea rezolvă totul.
Timp de trei luni, el și Cristina au locuit în orașe diferite. Au început terapie de cuplu online. Uneori închideau apelurile furioși. Alteori rămâneau conectați după terminarea ședinței, fără să spună nimic.
Puf apărea aproape de fiecare dată în imagine.
Într-o seară, Radu spuse:
— Mi-am dat seama că nu mi-e dor doar de el.
Cristina răspunse:
— Știu. Nici mie nu-mi lipsește doar ajutorul la facturi.
După șase luni, Radu a primit posibilitatea de a lucra de la distanță. Nu s-a întors imediat în apartament.
A închiriat o locuință mică în apropiere și a început să se întâlnească din nou cu Cristina.
Cafea.
Plimbări.
Cine fără discuții despre chirie sau cumpărături.
Au învățat să se cunoască fără povara rutinei care îi făcuse să uite de ce se aleseseră.
Într-o duminică, Cristina i-a întins un set de chei.
— Nu înseamnă că totul este ca înainte.
— Nu vreau să fie ca înainte.
Puf stătea pe hol, așteptând.
Radu intră, iar motanul se frecă de picioarele lui, apoi alergă spre bucătărie.
Un an mai târziu, balconul era din nou plin de mușcate. Radu lucra de la masa din sufragerie, Cristina citea pe canapea, iar Puf dormea între ei.
Nu gara îi salvase.
Nici motanul.
Îi salvase clipa în care Radu alesese să nu mai plece înainte de a spune adevărul.
Uneori, oamenii cred că trebuie să aleagă între a rămâne și a pleca.
Dar adevărata alegere este alta: continui să fugi sau, pentru prima dată, te oprești și vorbești?