— Nu aprindeți nimic! — a spus instalatorul. — Nici lumină, nici hotă. Ieșim imediat.
A deschis larg fereastra, a închis robinetul de gaz și ne-a împins spre hol. Arămici continua să latre lângă aragaz, cu corpul încordat și botul îndreptat spre dulapul de jos.
— Arămici, vino!
Câinele s-a desprins cu greu de acolo și a alergat după mine.
Am coborât în fața blocului. Instalatorul a sunat la serviciul de urgență, iar doamna Doina Pop a rămas lângă intrare, fără să spună nimic.
Eu simțeam că nu mai am aer.
Nu doar din cauza gazului. Secretul nostru fusese descoperit, iar apartamentul putea să nu mai fie al nostru de a doua zi.
— De când este câinele în locuință? — m-a întrebat proprietara.
— Din ianuarie.
— Din ianuarie? În contract scrie foarte clar că animalele sunt interzise.
— Știu.
— Atunci de ce nu m-ați întrebat?
Am privit spre Andrei. El tocmai ajunsese de la depozit și asculta cu fața împietrită.
— Pentru că ne-a fost frică — am răspuns. — Nu ne permiteam să căutăm altă chirie. L-am găsit aproape înghețat. Am vrut să-i găsim familie, dar…
— Dar v-ați atașat de el, a completat doamna Pop.
Am dat din cap.
— Dacă trebuie să plecăm, plecăm — a spus Andrei. — Dar câinele nu ajunge din nou pe stradă.
Doamna Pop l-a privit lung.
Înainte să răspundă, echipa de intervenție a urcat în apartament. După verificări, unul dintre tehnicieni ne-a chemat.
— Racordul din spatele aragazului este deteriorat. Gazul s-a acumulat în mobilierul de jos. Concentrația era suficient de mare încât o scânteie să provoace un incendiu sau o explozie.
Mi-am dus mâna la gură.
Cu câteva minute înainte intenționasem să aprind lumina în bucătărie.
— Câinele a simțit primul, a continuat omul. — A făcut exact ce trebuia.
Doamna Pop s-a uitat spre Arămici. Cățelul se așezase lângă mine, dar continua să o urmărească atent.
— Deci animalul pe care l-ați ascuns mi-a salvat apartamentul? — a întrebat ea.
— Și probabil mai mult decât apartamentul, a spus instalatorul. În blocurile vechi, o astfel de defecțiune poate afecta mai multe locuințe.
Pentru prima dată, vocea doamnei Pop s-a înmuiat.
— Am interzis animalele fiindcă ultimii chiriași au lăsat parchetul distrus și o datorie uriașă. Nu pentru că nu mi-ar plăcea câinii.
Arămici s-a apropiat și i-a atins pantoful cu botul.
— Nu încerca să mă convingi și tu, a murmurat ea.
Câinele a dat din coadă.
Andrei a zâmbit fără să vrea.
— Vom plăti o garanție suplimentară, a spus el. Vom semna că răspundem pentru orice pagubă. Avem și carnetul lui de sănătate.
Doamna Pop a oftat.
— M-ați mințit, iar asta nu îmi place deloc.
Mi s-au umplut ochii de lacrimi.
— Dar ar fi absurd să dau afară câinele care tocmai a prevenit o tragedie. Rămâne. Cu acte, reguli și fără alte secrete.
— Vă mulțumim! am spus amândoi.
— Nu mie. Lui.
S-a aplecat și l-a mângâiat pe Arămici.
După reparație, ne-am întors în apartament. Mirosul de gaz dispăruse, dar eu priveam aragazul cu teamă. Arămici s-a culcat în pragul bucătăriei, ca un paznic.
În zilele următoare, doamna Pop a schimbat racordul și a verificat instalația întregului apartament. Apoi a venit cu un act adițional la contract.
La final a adăugat, aproape rușinată:
— Dacă plecați undeva și nu aveți cu cine să-l lăsați, puteți să mă sunați.
Arămici a început să dea din coadă de parcă înțelesese.
Peste câteva luni, doamna Pop îl plimba uneori prin cartier. Spunea tuturor că este „câinele care a salvat blocul”, deși oficial continua să pretindă că nu se atașase de el.
Andrei îmi amintea adesea ziua în care l-a găsit lângă tomberon.
— Credeam că îl salvez de frig, spunea el.
Eu îl priveam pe Arămici dormind liniștit între noi.
— Poate că v-ați salvat unul pe altul.
Uneori binele se întoarce exact când ne așteptăm mai puțin. Nu ca o recompensă, ci ca dovadă că nicio faptă făcută din milă nu se pierde cu adevărat.