Andrei mergea spre casă obosit, cu geanta pe umăr și cu gândul numai la liniște. Ziua fusese grea, orașul se stingea încet, troleibuzele treceau rar, iar luminile de pe stradă se aprindeau una câte una.
La intrarea unui bloc vechi, a observat o bătrână pe bancă. Stătea gârbovită, ținându-se de baston, iar lângă ea era o sacoșă subțire cu pâine și niște verdeață.
Ar fi trecut mai departe, dar ceva din chipul ei i s-a părut cunoscut.
S-a oprit.
— Doamna Cebotari? — a întrebat el încet.
Femeia a ridicat privirea. Ochii îi erau tulburi de oboseală.
— Nu vă cunosc, băiete…
— Sunt Andrei Munteanu. Am învățat la dumneavoastră. Matematica. Ați fost diriginta noastră.
Bătrâna l-a privit lung. Apoi a zâmbit slab.
— Andriușa? Cel cu părul roșcat, care nu putea sta locului?
— Eu sunt.
Ea a încercat să se ridice, dar s-a clătinat. Andrei a prins-o imediat de braț.
— Vă duc acasă.
— Lasă, dragul meu, ajung eu…
— Nu. Mergem împreună.
Blocul ei era vechi, fără ascensor. Locuia la etajul trei. Fiecare scară o făcea să se oprească și să respire greu. Andrei îi ducea sacoșa și simțea o durere ciudată în piept.
În apartament era curat, dar pustiu. Pe pereți — fotografii vechi de la școală, clase întregi, copii cu flori, o profesoară tânără lângă tablă.
— Stați aici. Vă fac un ceai.
— Nu te deranja, Andrei, eu mă descurc…
Dar el deja aprinsese aragazul.
Au vorbit despre școală. Despre cum el făcea glume, nu învăța și se prefăcea că nu-i pasă. Iar ea îl ținea după ore și îi spunea mereu:
— Ai minte bună, Andrei. Nu-ți bate joc de viața ta.
Atunci nimeni nu-l lua în serios. Ea da. Ea văzuse în el nu un copil obraznic, ci un băiat singur, care striga după atenție cum putea.
Andrei s-a uitat la mâinile ei tremurânde, la apartamentul tăcut și a înțeles: femeia care l-a ridicat cândva nu mai avea acum pe nimeni lângă ea.
— Doamna Cebotari, dumneavoastră m-ați ajutat să nu mă pierd. Acum e rândul meu să fiu aici.
Ea l-a privit speriată, cu ochii umezi.
— Andrei, nu te lega cu griji străine. Ai viața ta. Eu am trăit destul, m-oi descurca cumva.
— Nu vreau să aud “cumva” — a spus el. — Ați făcut prea mult pentru mine ca eu să mă prefac că nu văd.
A doua zi, Andrei a venit cu două sacoșe. A pus pe masă pâine, lapte, brânză, crupe, mere și medicamente. Maria Cebotari se tot frământa pe lângă el.
— Nu trebuia, dragul meu. Pensia vine, mă țin eu.
— Vă țineți cu pâine și ceai? — a întrebat el blând, dar direct.
Ea a lăsat privirea în jos.
Din acea zi, Andrei a început să treacă pe la ea des. Ba îi aducea mâncare, ba îi schimba un bec, ba îi repara robinetul. A vorbit cu o vecină de pe scară, a ajutat-o să ajungă la medic, a completat niște acte pentru ajutor social.
Dar pentru Maria Cebotari cel mai important era că cineva bătea la ușă.
Cu timpul, casa ei a început să prindă viață. Pe masa mică apăreau mereu două căni. Una pentru ea, una pentru Andrei. Vorbeau despre școală, despre elevi, despre viață. Și, fără să-și dea seama, Andrei vorbea și despre el — despre fricile lui, despre oboseală, despre sentimentul că a alergat ani întregi după succes, dar a uitat să fie om.
— Tu tot băiatul cela ești — i-a spus ea. — Numai că acum porți costum.
Într-o zi, Maria Cebotari a căzut în bucătărie. Vecina l-a sunat pe Andrei, iar el a venit imediat. La spital, a stat lângă ea până seara târziu.
— Nu-s rudă cu tine — a șoptit ea. — De ce te chinui?
— Sunteți mai mult decât credeți. Ați fost omul care m-a văzut când eu eram invizibil pentru toți.
După externare, Andrei a luat-o temporar la el acasă. Soția lui a primit-o cu grijă, iar copiii au îndrăgit-o repede. Maria Cebotari le explica matematica, le spunea povești despre Chișinăul de altădată și îi învăța că omul nu se măsoară după note, ci după inimă.
Mai târziu, Andrei a sunat câțiva foști colegi. Apoi încă pe câțiva. Într-o lună, au organizat o întâlnire la fosta lor școală. Când Maria Cebotari a intrat în sală, oamenii s-au ridicat în picioare.
Unii aveau flori. Alții fotografii vechi. Mulți plângeau.
— Dumneavoastră m-ați învățat să nu renunț.
— Eu încă țin minte vorbele dumneavoastră.
— Dacă nu erați dvs., eu nu ajungeam unde sunt azi.
Maria Cebotari stătea în mijlocul lor, micuță și tremurândă, dar cu ochii plini de lumină.
A mai trăit câțiva ani. Nu singură. Nu uitată. Înconjurată de oameni care, în sfârșit, și-au amintit că și cei care ne-au ridicat cândva au nevoie să fie ținuți de mână.
După ce ea s-a stins, Andrei a găsit o notiță într-un caiet vechi:
“Andrei, am știut mereu că ai suflet bun. Îți mulțumesc că te-ai întors.”
El a închis caietul și a plâns.
Pentru că uneori nu averile schimbă lumea, ci un om care nu trece mai departe.
