Alisa a alergat prima spre banca veche.
— Bună ziua! Eu v-am văzut ieri. Vreau să știu dacă aveți pe cineva.
Elena s-a grăbit după ea.
— Iertați-ne, vă rog. Copilul e cam direct…
Dar mătușa Vera nu se uita la Alisa. Îl privea pe Sergiu. Fața i s-a schimbat, ca și cum un om mort de mult ar fi apărut viu în fața ei.
— Doamne… — a șoptit ea. — Parcă-l văd pe Ion.
— Pe cine? — a întrebat Sergiu.
Bătrâna i-a întins o fotografie veche. În poză era un bărbat tânăr, stând lângă poarta casei. Sergiu a simțit cum îi îngheață spatele.
Bărbatul semăna cu el.
Prea mult.
— Cine este?
— Ion. Feciorul meu. A plecat la Chișinău și nu s-a mai întors. Ne-am certat. Eu n-am vrut să vând casa, el voia viață la oraș. După un timp mi-a trimis o scrisoare: “Mamă, am băiat. Sergiu îl cheamă”. După aceea nimic.
Sergiu nu mai putea vorbi.
Tatăl lui se numise Ion. Murise cu ani în urmă. Despre mama lui spunea mereu că nu mai este.
— Eu sunt Sergiu, a spus el. Ion a fost tatăl meu.
Mătușa Vera a dus mâna la gură.
— Deci am trăit să-mi văd nepotul…
Au intrat în casa bătrânească. Într-o ladă veche, Vera păstra scrisorile lui Ion, fotografia cu Sergiu bebeluș și o batistă în care erau câteva bancnote vechi.
— Am vrut odată să merg la Chișinău, a spus ea. Dar nu știam unde. Și apoi am îmbătrânit.
Alisa s-a apropiat de ea.
— Acum știi unde suntem noi.
Bătrâna a râs printre lacrimi.
Din ziua aceea, Sergiu și Elena au început să vină la Răculești. La început ca la o datorie. Apoi ca acasă. Au reparat acoperișul, au adus lemne, au dus-o pe mătușa Vera la medic.
Alisa nu mai întreba “mergem la sat?”, ci “mergem la bunica Vera?”.
Când a venit iarna, Sergiu n-a mai putut pleca liniștit.
— Vii cu noi la Chișinău, i-a spus el. Măcar până trece frigul.
— Eu sunt bătrână, băiete.
— Ești bunica mea.
În apartament, Vera era stingherită. Stătea pe marginea canapelei și repeta că nu vrea să încurce. Alisa i-a adus ursulețul ei.
— El doarme cu tine, ca să nu-ți fie singură camera.
Așa a început o altă viață.
Vera îi spunea lui Sergiu povești despre Ion. Despre cum era încăpățânat, cum cânta când lucra, cum visa orașul și nu știa să ceară iertare.
Sergiu simțea când durere, când mânie.
— De ce nu mi-a spus adevărul?
Vera îl privea blând.
— Pentru că oamenii uneori ascund nu ce nu iubesc, ci ce îi doare.
Anii au trecut. Vera a trăit cu ei aproape cinci ani. A văzut-o pe Alisa mergând la școală, i-a împletit ciorapi, i-a povestit despre rădăcini.
Când Vera s-a stins, Sergiu a păstrat casa din Răculești. Nu a vândut-o. A pus o bancă nouă lângă gard, dar pe cea veche n-a aruncat-o.
Alisa, deja mai mare, s-a așezat într-o zi pe ea și a spus:
— Tata, eu doar am întrebat dacă e singură.
Sergiu a zâmbit.
— Uneori întrebarea unui copil face mai mult decât tăcerea a două generații.
Și de atunci, când treceau pe lângă bătrâni singuri, Sergiu nu mai întorcea privirea.
Pentru că știa: uneori lângă drum poate sta nu un străin, ci partea pierdută a propriei tale familii.