La șaptezeci de ani, pentru prima dată, am ales să-mi tratez spatele, nu să acopăr planurile tuturor.
Și pentru asta nora mea i-a spus feciorului meu chiar în fața mea, fără să vorbească mai încet:
— Mama ta în ultima vreme se gândește numai la dânsa.
Stăteam în sufrageria lor, cu paltonul încă pe umeri și mâinile în poală. Nu am zis nimic. Dar în mine parcă s-a rupt un fir vechi, pe care îl ținusem prea mult timp întins.
Am avut grijă de copiii lui Victor de când cel mare avea patruzeci de zile. Când Victor și Alina aveau nevoie să iasă — veneam. Când aveau lucru — veneam. Când copiii erau bolnavi — veneam. Când “numai două ore, mamă” se transforma în toată ziua — eu tot veneam.
Locuiesc în Chișinău, în apartamentul unde mi-am crescut copiii. Etajul patru fără lift. Cândva urcam scările fără să mă gândesc. Acum fiecare etaj îl simt în spate.
Mă doare de doi ani.
La început am tot amânat. O să mă duc la medic mai târziu. O să fac proceduri mai târziu. O să mă odihnesc când va fi mai liber. Dar liber nu era niciodată. Pentru că mereu era ceva: nepoții, cumpărăturile, mâncarea, temele, febra, serviciul Alinei, oboseala lui Victor.
În septembrie medicul mi-a spus direct:
— Doamnă Vera, dacă nu faceți tratament serios, spatele o să vă dea tot mai mult de furcă.
Mi-a recomandat un sanatoriu la Cahul. Proceduri, apă, fizioterapie, zece zile de odihnă adevărată.
Trei săptămâni m-am uitat la preț. Mi se părea mult. Apoi mi-am amintit de câte ori am cumpărat haine la copii, medicamente, rechizite, dulciuri, fără să calculez așa de dureros.
Și m-am întrebat: dar eu oare nu merit?
Am rezervat pentru ianuarie. Exact atunci când copiii au vacanță. Știam. Dar și spatele meu știa că nu mai poate.
L-am sunat pe Victor într-o duminică.
— Mamă, în ianuarie plec la sanatoriu, la Cahul. Zece zile.
A tăcut.
— În ianuarie? Dar copiii au vacanță.
— Știu.
— Noi cu Alina ne bazam pe tine.
— Victoraș, trebuie să-mi tratez spatele.
— Da, dar nu se putea altă dată?
— Nu. Am rezervat deja. Medicul mi-a zis să nu amân.
El a spus “bine”, dar nu era bine. Era acel “bine” care îți pune vină pe umeri.
Peste două zile am venit la ei la masa de duminică. Victor punea farfuriile. Copiii alergau prin coridor. Alina era în bucătărie și pregătea pârjoale.
Eu stăteam în sufragerie cu paltonul pe mine. Nepoții m-au cuprins și au fugit iar la joacă.
Și atunci am auzit vocea Alinei din bucătărie.
Nu șoptea.
— Mama ta cam mult a început să se gândească la dânsa. Înainte nu făcea așa probleme.
Victor a zis ceva încet.
— Da, da, spatele, știu. Dar ea știa că în ianuarie copiii au vacanță. Acum vezi și tu cum ne descurcăm.
Pauză.
— Se gândește numai la dânsa.
Am rămas nemișcată.
Șaptezeci de ani de viață au fost puși într-o singură frază. Patruzeci de zile ale nepotului cel mare. Nopțile în care am stat cu febra lor. Mâncarea dusă în caserole. Drumurile făcute cu durere în spate. Tăcerile mele, ca să nu par povară.
Totul devenise:
Se gândește numai la dânsa.
Au ieșit la masă. Alina mi-a pus farfuria în față și a zâmbit ca și cum nimic nu se întâmplase.
— Mamă Vera, vă mai pun salată?
— Nu, mulțumesc.
Victor m-a întrebat de sora mea. Copiii se certau pe telecomandă. Totul mergea ca de obicei. Numai eu nu mai eram ca de obicei.
După masă, Alina a întrebat:
— Și chiar plecați?
— Plec.
— Dar noi ce facem cu copiii?
M-am uitat la ea fără răutate.
— Vă descurcați. Sunt copiii voștri.
Ea a clipit des.
— Eu nu asta am vrut să spun.
— Ba da. Numai că nu credeai că eu aud.
Victor s-a uitat spre mine rușinat.
— Mamă…
— Victoraș, eu vă iubesc. Pe tine, pe Alina, pe copii. Dar iubirea mea nu înseamnă că spatele meu trebuie să se rupă ca vouă să vă fie comod.
A fost liniște.
Nu am ridicat vocea. Poate tocmai de asta cuvintele mele au sunat mai tare.
Când m-am ridicat să plec, Alina a zis:
— Victor poate să vă ducă.
— Nu. Merg singură.
— Cu spatele?
— Da. Cu spatele meu. Pe care, în sfârșit, îl iau în serios.
În ianuarie am plecat la Cahul.
În prima seară, în camera de la sanatoriu, m-am așezat pe pat și am plâns. Nu mult. Doar cât să iasă din mine toată oboseala aceea veche.
Dimineața am mers la proceduri. Apoi la fizioterapie. Apoi am mâncat fără grabă. Nimeni nu m-a chemat. Nimeni nu mi-a pus copilul în brațe. Nimeni nu a spus: “Mamă, numai un pic”.
La început era ciudat. Pe urmă a fost bine.
În a cincea zi m-am ridicat dimineața și durerea nu m-a tăiat ca înainte. Am stat la geam și m-am uitat mult afară. Mi-am zis încet:
— Uite că se poate, Vera.
Victor m-a sunat în a opta zi.
— Mamă, cum ești?
— Bine. Chiar bine.
— Noi ne-am descurcat. Am luat liber, Alina a vorbit cu o vecină, copiii au fost la activități.
— Foarte bine.
El a tăcut.
— Mamă, îmi pare rău.
— Pentru ce?
— Că am crezut că tu trebuie să fii mereu disponibilă.
Am închis ochii.
— Eu singură v-am învățat așa. Dar acum învățăm altfel.
Când m-am întors la Chișinău, Alina m-a întâlnit mai tăcută decât de obicei. Mi-a adus ceai, s-a așezat lângă mine și a spus:
— Mamă Vera, atunci am vorbit urât. Iertați-mă.
Nu i-am răspuns imediat.
Apoi am zis:
— Iert. Dar să nu mai fie așa.
Ea a dat din cap.
De atunci nu totul a devenit perfect. Dar a devenit mai cinstit.
Când mă chemau, întrebau mai întâi:
— Puteți?
Iar eu am învățat să spun:
— Nu pot.
Și lumea nu s-a sfârșit.
Nepoții mă iubesc la fel. Feciorul meu a rămas feciorul meu. Alina a rămas nora mea. Numai eu am încetat să fiu serviciu de urgență fără drept la odihnă.
La șaptezeci de ani am înțeles: să te gândești la tine după o viață întreagă de grijă pentru alții nu este egoism.
Este dreptate.
Târzie, dar necesară.