— Eu sunt bărbat vizibil, Doina. Nu-s pentru o femeie simplă, ci pentru una cu statut, — a zis Sergiu, cavalerul de cincizeci de ani de pe site-ul de întâlniri, oprind motorul obosit al Daciei albe lângă trotuar.

— Eu sunt bărbat vizibil, Doina. Nu-s pentru o femeie simplă, ci pentru una cu statut, — a zis Sergiu, cavalerul de cincizeci de ani de pe site-ul de întâlniri, oprind motorul obosit al Daciei albe lângă trotuar.

Doina nu a găsit imediat ce să răspundă.

Încă ieri se uita la fotografiile lui de la mare, unde stătea în cămașă albă, cu ochelari de soare și palmieri în spate. Încă ieri citea mesajele lui despre suflet, demnitate și dragoste matură. Încă ieri îndrăznise să creadă că poate și la cincizeci și doi de ani inima se poate trezi.

Iar acum în fața ei stătea un bărbat în geacă uzată, cu pulover întins și privire de parcă venise să aleagă marfă la piață.

Doina era văduvă. Lucra contabilă la o firmă mică din Chișinău. Avea o viață liniștită, cărți pe noptieră, flori la geam și un motan roșcat pe nume Leo, care se credea stăpânul apartamentului.

Copiii erau mari. Fiica era plecată la Iași, feciorul lucra peste hotare. O sunau, îi trimiteau poze, o întrebau dacă a mâncat. Dar seara, după ce închidea telefonul, liniștea din casă devenea prea mare.

Prietena ei Ina i-a spus:

— Doină, nu ești bătrână. Ești doar singură. Hai, încearcă un site de întâlniri. Măcar vezi ce mai este pe lume.

Doina s-a rușinat, dar a încercat. În profil a scris simplu: “Văduvă, contabilă, iubesc teatrul, florile, plimbările după ploaie și cărțile bune”. A pus poze recente. Fără filtre. Fără minciuni.

Primele mesaje au fost un duș rece. Unii căutau gospodină. Alții întrebau direct dacă are apartament. Unul i-a scris că “la vârsta asta femeile trebuie să fie recunoscătoare”.

Doina aproape a șters profilul.

Atunci a apărut Sergiu.

Cincizeci de ani. “Om de afaceri”. Văduv. În poze — elegant, la mare, cu privire serioasă și citate frumoase în descriere. Scria altfel:

— Doina, aveți o blândețe rară în ochi. Așa ceva nu se joacă.

O săptămână au vorbit în fiecare seară. Sergiu îi trimitea citate, îi spunea că femeile adevărate se recunosc după liniște și că la vârsta lor nu mai contează frumusețea, ci noblețea.

Sâmbătă a propus întâlnirea la Valea Morilor.

Doina s-a pregătit cu grijă. A scos paltonul frumos, o eșarfă subțire, și-a aranjat părul. Leo s-a culcat peste geanta ei, parcă încercând s-o oprească.

Jos o aștepta o Dacie albă veche, cu bara zgâriată și motorul care tremura. Din ea a ieșit Sergiu.

— Urcați. Nu sunteți regina Angliei. Mașina mea încă merge bine.

În salon mirosea a plastic vechi, benzină și odorizant ieftin. Sergiu a bombănit tot drumul despre trafic, prețuri, tineret și femeile care “la cincizeci plus încă se mai cred prințese”.

În parc, el a vorbit tare despre afaceri, planuri și faptul că oamenii mici nu înțeleg bărbații mari.

— Ați spus că sunteți contabilă?

— Da. Îmi place ordinea. Cifrele nu mint.

— Ei, nu e chiar o meserie de femeie fină, dar măcar e utilă.

Doina a înghițit replica.

La cafeneaua de lângă lac, ea a vrut cappuccino, dar el a spus tare:

— Două americano. Cappuccino e alint femeiesc. Și după asta vă mirați de kilograme.

Doina a simțit cum obrajii îi ard.

Când a venit nota, Sergiu și-a scos banii doar pentru cafeaua lui.

— Egalitatea, Doina. Femeile moderne asta au vrut.

Ea a plătit pentru sine și a lăsat câțiva lei bacșiș.

— Aiurea. Cu banii ăștia luai o pâine.

— Sunt banii mei, — a spus ea încet.

Atunci Sergiu s-a uitat la ea cu un zâmbet rece.

— Să știți, Doina, nu sunteți rea. Sunteți îngrijită, cuminte, se vede că sunteți gospodină. Dar eu sunt alt nivel. Eu am ambiții. Am nevoie de o femeie cu statut.

— Cu statut?

— Da. Cu poziție. Cu apartament bun, relații, imagine. Să pot ieși cu ea și să se vadă că e femeie de rang. Dumneavoastră, fără supărare, sunteți contabilă, văduvă, femeie simplă. Aproape pensionară. Nu prea sunteți pentru un bărbat ca mine.

Doina a pus ceașca pe farfurioară.

Și pentru prima dată în acea zi a simțit că nu ea este cea care trebuie să se rușineze.

— Sergiu, pot să întreb ceva?

— Puteți.

— Statutul dumneavoastră unde este? În pozele vechi de la mare sau în Dacia care tremură la semafor?

El a rămas cu gura întredeschisă.

— Dumneavoastră vă permiteți prea mult.

— Nu. Eu doar am început să-mi permit să văd clar.

— Ce să vedeți?

— Că vorbiți despre rang, dar vă comportați fără respect. Vorbiți despre noblețe, dar râdeți de cafeaua unei femei. Vorbiți despre statut, dar numărați bacșișul altuia.

Sergiu s-a înroșit.

— Sunteți ofensată.

— Nu. Sunt contabilă. Știu când o prezentare frumoasă nu se potrivește cu realitatea.

El a lovit ușor masa cu degetele.

— Eu v-am spus adevărul.

— Nu. Adevărul sună altfel. Dumneavoastră doar ați îmbrăcat aroganța în cuvinte mari.

Doina s-a ridicat.

— Îmi pare bine că ne-am văzut. A fost o întâlnire foarte folositoare.

— Vă duc acasă.

— Nu trebuie.

— Nu faceți teatru.

— Tocmai pentru că iubesc teatrul, știu să recunosc o piesă slabă.

A ieșit din cafenea.

Sergiu s-a urcat în Dacia lui, a întors cheia, dar motorul a tușit și s-a oprit. A încercat iar. Degeaba.

A coborât geamul:

— Doina, poate împingeți un pic? Nu-i greu.

Ea s-a oprit o clipă.

— Vai, nu știu dacă pot. Eu sunt femeie simplă, aproape pensionară. Pentru statutul dumneavoastră poate trebuie cineva mai de rang.

Și a plecat pe alee.

Seara, Ina a râs și apoi a tăcut brusc.

— Doină, eu mă bucur că nu te-ai micșorat în fața lui.

Doina a mângâiat motanul Leo și a zis:

— Nici eu nu știam că mai pot să stau dreaptă așa.

A doua zi și-a schimbat descrierea pe site: “Contabilă, văduvă, iubesc teatrul, cărțile și oamenii care nu confundă statutul cu fudulia”.

Nu a șters profilul.

Pentru că Sergiu nu era dovada că dragostea nu există.

Era doar dovada că ambalajul frumos nu înseamnă conținut.

Iar Doina înțelesese ceva important: la cincizeci și doi de ani nu trebuie să demonstrezi că meriți respect.

Trebuie doar să pleci de lângă cei care nu știu să-l ofere.