— Vera, stai, eu îți explic! Ea singură s-a băgat în seamă, eu n-am vrut…
— Tu mă înșeli? întrebai direct.
Andrei zâmbi de parcă eu eram o copilă proastă, nu femeia cu care trăia de patru ani. Își încheia cămașa liniștit, fără grabă, fără rușine.
— Iar ai văzut filme? Acolo toți bărbații umblă pe alături, da? Eu nu-s așa. Sunt om de treabă.
— Uită-te la mine și spune.
El își dădu ochii peste cap.
— Nu te înșel. În viața mea ești numai tu. Gata, plec. Nu-ți face prostii în cap.
M-a atins cu degetul pe nas, ca altădată. Numai că altădată mă făcea să râd. Acum m-a durut.
Ușa se închise.
Eu am rămas în bucătărie cu cafeaua rece și cu senzația că toată casa se micșorase în jurul meu.
Știam că minte.
În ultimele luni, Andrei devenise rece. Telefonul îl ținea mereu aproape. În baie stătea câte jumătate de oră. Dacă intram în odaie, întorcea ecranul. Când am zis de vacanța în Grecia, pe care o visam de mult, el a dat din umeri:
— Mai vedem. Nu știu cu lucrul.
Nu era despre lucru. Era despre mine. Despre noi. El nu mai vedea un “noi” până la vară.
Dar inima mea încă se agăța. Poate e criză. Poate oboseală. Poate eu îmi fac filme.
Ca să nu mă doară acasă, mă ascundeam la serviciu. Aveam o agenție mică de publicitate în Chișinău, în care muncisem ani întregi. Acum luam proiecte peste proiecte, doar să nu ajung seara devreme în apartamentul nostru din Botanica.
Într-o zi, secretara mea, Lenuța, intră în cabinet.
— Vera, e o domnișoară la recepție. Zice că are ceva personal.
Am simțit cum îmi îngheață mâinile.
— Las-o să intre.
A intrat o fată tânără. Frumoasă, aranjată, cu părul lung și geantă scumpă. S-a așezat în fața mea și a început să-și frământe degetele.
— Mă cheamă Alina. Am venit pentru Andrei.
Așa simplu.
Lovitura pe care o așteptam stătea acum în fotoliul din fața mea.
— Ce ai tu cu bărbatul meu?
Ea înghiți greu.
— Noi suntem împreună de jumătate de an. Andrei mă iubește. El vrea familie adevărată. Copii. Un băiat. Iar dumneavoastră… nu puteți. Eu știu că nu e vina dumneavoastră, dar…
Mi s-a întunecat în fața ochilor.
Nu puteam avea copii. După o intervenție medicală greșită, demult. Andrei știa tot. Îmi spusese de zeci de ori:
— Tu îmi ești destul.
Mințise.
— Ce vrei? întrebai.
— Să divorțați. Părinții mei nu acceptă copil în afara căsătoriei. Eu pot să-i dau lui Andrei ceea ce el își dorește. Nu-l țineți într-o căsnicie fără rost.
Fără rost.
Patru ani.
Am tăcut. Apoi am spus:
— Bine. Voi divorța. Și nu-i voi spune că ai fost aici.
Ea mi-a mulțumit aproape fericită. Naivă fată. Credea că ia un bărbat. Nu știa că ia și minciuna lui.
Seara a venit Galina Petrovna, soacra mea. A intrat ca un control de la sanepid: s-a uitat la rafturi, la chiuvetă, la perdele.
— Vera, măcar casa să fie pusă la punct. Și lui Andrei puteai să-i dai un loc în agenția ta. Ce altceva ai făcut pentru familia noastră, dacă nici copil nu i-ai putut dărui?
Andrei stătea lângă ea și tăcea.
Atunci am zâmbit.
— Copil o să aveți. În curând.
Galina Petrovna mă măsură cu privirea.
— Tu? Dar tu nu poți. Vreți să luați copil străin? Nici să nu aud!
— Nu va fi străin. Îl va naște Alina.
Andrei încremeni.
— Cine-i Alina? întrebă soacra.
— Fata cu care fiul dumneavoastră se întâlnește de jumătate de an. Azi a venit la mine la birou să-mi ceară să divorțez, ca ea să poată naște băiatul mult așteptat.
— Minciuni! Andrei!
El se făcu alb.
— Vera, asta… a fost o greșeală. Ea s-a agățat de mine. Nimic serios.
Atunci m-am ridicat.
— Nimic serios? Jumătate de an mi-ai mințit ochii! Eu am crezut că avem o perioadă grea, că poate ne întoarcem unul la altul. Iar tu făceai planuri de copil cu alta!
— Vera, te rog…
— Nu te apropia.
Galina îl apucă de mână.
— Andrei, hai. Ea e în șoc. Mâine o să-i treacă.
— Nu-mi trece, am zis. Mâine depun cerere de divorț. Apartamentul e al meu. Ai o oră să-ți strângi lucrurile.
El a umblat prin camere ca un om pierdut. A adunat haine, acte, încărcătoare. Tot spunea că mă iubește. Că va repara. Că Alina nu înseamnă nimic.
Eu nu mai credeam.
Când ușa s-a închis după ei, m-am așezat pe canapea.
Era o liniște ciudată.
Și chiar atunci telefonul meu a luminat.
Mesaj de la Alina.
“Vera, ai vorbit cu Andrei? El nu răspunde. Dumneavoastră ați promis că nu-i spuneți că am venit…”
Am privit telefonul și am simțit cum în mine se rupe ultima ață de frică.
I-am scris:
“Andrei știe. Știe și mama lui. De azi înainte nu mai sunteți poveste ascunsă.”
Ea a sunat imediat. N-am răspuns.
A doua zi am depus cererea de divorț.
Andrei mă aștepta lângă birou. Parcă îmbătrânise peste noapte.
— Vera, eu am greșit.
— Nu. Ai ales. Greșeala e când încurci drumul. Tu ai mers pe el jumătate de an.
— Alina spune că poate e însărcinată.
Am simțit o durere veche, ascuțită.
— Atunci fii bărbat. Nu soț bun n-ai fost. Poate măcar tată să fii.
El a vrut să spună ceva, dar n-a găsit.
Divorțul nu a fost lung, dar a fost obositor. Galina Petrovna suna când cu amenințări, când cu rugăminți. Într-o zi mi-a zis:
— Vera, tu totuși nu ești străină. Ai putea să-l ajuți pe Andrei cu bani până se aranjează.
Atunci am râs.
— Când eram soția lui, nu eram destul de bună. Acum sunt bună să-l ajut?
Ea a închis.
Alina m-a sunat peste câteva săptămâni.
— Andrei se poartă urât. Spune că eu am început tot.
— Dar ce ai crezut? Că omul care m-a mințit pe mine o să devină sfânt cu tine?
Ea plângea.
Nu m-am bucurat. Deloc.
Pentru că nu există victorie când două femei suferă din cauza aceluiași bărbat, iar el tot încearcă să pară victimă.
Apoi s-a aflat că Alina nu era însărcinată. Testul fusese neclar, iar ea se agățase de ideea copilului ca de o salvare. Galina Petrovna a schimbat tonul imediat. Fata care trebuia să aducă “băiatul mult așteptat” a devenit “o copilă fără minte”.
Andrei a încercat să se întoarcă.
A venit cu flori la apartamentul din Botanica. Eu nu l-am lăsat să intre.
— Vera, eu am înțeles ce am pierdut.
— Ai înțeles ce ți-a fost comod.
— Te iubesc.
— Nu. Tu iubești viața în care eu tăceam.
El a stat câteva clipe în prag, apoi a plecat.
Și pentru prima dată nu m-am prăbușit după ce s-a închis ușa.
Vara am plecat în Grecia. Singură. Am stat lângă mare, am băut cafea și m-am gândit că patru ani de căsnicie nu au fost fără rost. M-au învățat un lucru dureros: uneori trădarea nu începe în patul altei femei.
Începe în ziua când bărbatul vede că te doare și totuși continuă să mintă.
M-am întors acasă mai liniștită.
Am schimbat perdelele. Am mutat mobila. Am aruncat ceașca lui Andrei.
Lenuța mi-a zis într-o zi:
— Vera, parcă v-ați luminat.
Poate nu mă luminasem.
Poate doar ieșisem din întunericul în care stătusem prea mult.
Nu orice femeie care rămâne singură pierde.
Uneori pierde doar cea care rămâne lângă omul care o face să uite cât valorează.