— Vera, stai puțin, pot să-ți explic! Ea s-a dat la mine, eu n-am vrut…
— Mă înșeli? l-am întrebat direct.
Andrei a zâmbit ca și cum aș fi spus o prostie copilărească. Își încheia cămașa în fața oglinzii și părea mai deranjat de întrebare decât de motivul ei.
— Ai văzut prea multe seriale. Nu toți bărbații înșală. Eu nu sunt așa. Sunt om serios.
— Atunci uită-te la mine și spune-mi.
A oftat. Acel oftat nou, plin de superioritate, pe care îl folosea în ultimele luni când voia să mă facă să mă simt ridicolă.
— Nu te înșel, Vera. În viața mea ești doar tu. Gata, plec la serviciu.
M-a atins ușor pe nas, ca într-un gest vechi de alint, apoi a ieșit.
Ușa s-a închis.
Eu am rămas în bucătărie, lângă cafeaua rece, simțind că nu mai aveam lângă mine un soț, ci un actor prost.
De șase luni, Andrei era alt om. Telefonul îi lumina fața dimineața, seara, în baie, chiar și la masă. Îl punea cu ecranul în jos când intram în cameră. Când am întrebat despre vacanța în Creta, pe care o plănuiserăm împreună, a zis că “nu știe cum stă cu proiectele”.
Atunci am înțeles: nu știa dacă până în vară va mai fi cu mine.
Dar fără dovadă, inima mea proastă încă spera. Poate e oboseală. Poate criză. Poate exagerez.
Ca să nu mă mai sufoc, m-am aruncat în muncă. Agenția mea de publicitate mergea bine, dar eu luam clienți noi, proiecte grele, ședințe inutile. Orice, numai să nu mă întorc devreme în apartamentul nostru din Tineretului, unde Andrei devenise politicos ca un străin.
Într-o zi, aproape de prânz, Elena, asistenta mea, a intrat ezitant.
— Vera, e o femeie care vrea să vă vadă. Spune că e personal.
Am simțit un frig în stomac.
— Invit-o.
A intrat o fată tânără, frumoasă, cu părul lung și unghiile perfecte. S-a așezat și a început să frământe cureaua poșetei.
— Mă numesc Alina. Am venit pentru Andrei.
Atât.
Dovada pe care o căutasem stătea pe scaunul din fața mea.
— Ce legătură ai cu soțul meu?
— Suntem împreună de șase luni. Andrei mă iubește. Vrea copii. Vrea un fiu. Iar dumneavoastră… știu că nu e vina dumneavoastră, dar nu puteți să-i oferiți asta.
Am simțit cum mi se taie respirația.
Nu puteam avea copii. O intervenție greșită, pe când aveam douăzeci și ceva de ani, îmi luase această șansă. Andrei știa. Îmi promisese că nu contează. Că eu sunt familia lui.
— Și ce vrei de la mine?
— Să divorțați. Părinții mei sunt stricți. Nu vor accepta un copil în afara căsătoriei. Iar eu vreau să-i dăruiesc lui Andrei copilul pe care îl merită. Nu are rost să-l țineți într-o căsnicie fără sens.
Fără sens.
Patru ani de viață împreună.
Am tăcut. Apoi am dat din cap.
— Bine. O să divorțez. Și nu-i voi spune că ai fost aici.
Alina a zâmbit ușurată. Atât de ușurată, încât aproape mi-a fost milă de ea. Nu știa că tocmai intrase într-o poveste murdară cu un bărbat laș.
În seara aceea, a venit soacra mea, Galina Petrescu. Ca de obicei, a inspectat apartamentul: o cană în chiuvetă, o urmă de praf pe bibliotecă, o perdea strâmbă.
— Vera, măcar casa să o ții cum trebuie. Și ai putea să-i dai lui Andrei un post în agenția ta. E minimul pe care îl poți face, dacă tot n-ai fost în stare să-i dai un moștenitor.
Andrei stătea lângă ea și tăcea.
Atunci am zâmbit.
— Moștenitorul vine curând.
Galina s-a uitat la mine de sus până jos.
— Tu? Dar ești stearpă. Vreți să adoptați? Nu accept să-i pui copil străin în brațe fiului meu!
— Copilul va fi al lui. Îl va naște Alina.
Camera a înghețat.
— Cine e Alina? întrebă Galina.
Andrei a devenit alb.
— Vera…
— Alina este femeia cu care fiul dumneavoastră se vede de șase luni. Azi a venit la mine la birou să-mi ceară să-l eliberez din “căsnicia fără sens”, ca să-i poată face un fiu.
— Minți! strigă soacra. Andrei, spune ceva!
Andrei a început să bolborosească:
— A fost o greșeală. Nimic serios. Ea a insistat…
Atunci m-am rupt.
— Nimic serios? Șase luni m-ai mințit! Șase luni eu am crezut că trecem printr-o perioadă grea, că poate ne salvăm! Iar tu plănuiai un copil cu o fată care a venit să-mi explice că sunt femeia inutilă din viața ta!
El a întins mâna.
— Vera, te rog…
— Nu mă atinge.
Galina l-a prins de braț.
— Andrei, mergem. Ea e isterică. Mâine îi trece.
— Nu-mi trece, am spus. Mâine depun actele de divorț. Apartamentul e al meu. Ai o oră să-ți iei lucrurile.
A strâns haine, încărcătoare, acte, murmurând că va repara totul. Eu am stat în ușa dormitorului și l-am privit.
După patruzeci de minute, au plecat.
Apartamentul a devenit atât de tăcut, încât auzeam tramvaiul de pe bulevard.
M-am așezat pe canapea.
Și atunci telefonul meu a vibrat.
Mesaj de la Alina.
“Vera, ai vorbit cu Andrei? Nu-mi răspunde. Ai promis că nu-i spui că am venit…”
Am citit mesajul de două ori.
Alina nu era speriată că intrase într-o căsnicie și o făcuse praf. Era speriată că Andrei ar putea afla că ea nu era atât de curajoasă pe cât voia să pară.
I-am scris:
“Andrei știe. Și mama lui știe. De acum nu mai sunteți secret.”
A sunat imediat.
Nu am răspuns.
A doua zi am depus actele de divorț.
Andrei mă aștepta în fața agenției. Părea obosit, nearanjat, fără aroganța aceea cu care îmi explica de obicei că exagerez.
— Vera, te rog. Am greșit.
— Ai făcut mai mult decât să greșești.
— M-am pierdut.
— Nu. Te-ai ascuns. Și ai sperat că eu voi rămâne suficient de oarbă.
El a tăcut.
— Alina spune că ar putea fi însărcinată, zise el după câteva secunde.
Mi s-a strâns stomacul. Nu din gelozie. Dintr-o durere veche, pe care credeam că o îngropasem.
— Atunci să fii tată. Măcar asta fă cinstit.
Divorțul a durat mai puțin decât credeam, dar a durut mai mult decât voiam să recunosc. Galina Petrescu a sunat de multe ori. Mai întâi m-a acuzat că distrug familia. Apoi m-a rugat să fiu “înțeleaptă”. Apoi a încercat să negocieze pentru Andrei, ca și cum el ar fi pierdut nu o soție, ci un loc de cazare.
— Vera, măcar ajută-l până se pune pe picioare.
— L-am ajutat patru ani, am spus. Acum e rândul lui să stea pe propriile picioare.
Alina m-a sunat după aproape o lună. Vocea ei nu mai era sigură.
— Andrei e rece cu mine. Spune că eu am stricat totul.
— Nu ai stricat singură nimic. El doar caută pe cine să dea vina.
— Eu am crezut că mă iubește.
— Poate te-a iubit în felul lui. Dar un om care minte acasă nu devine sincer doar pentru că schimbă femeia.
A plâns.
Nu mi-a fost bine auzind-o. Nu m-am simțit răzbunată. Doar tristă. Pentru mine, pentru ea, pentru toate femeile care cred că dacă un bărbat fuge spre ele, înseamnă că aleargă din iubire.
După două luni, am aflat că sarcina nu exista. Alina vorbise prea repede, sperând că un test neclar va deveni argument. Galina Petrescu a început s-o trateze cu aceeași cruzime cu care mă tratase pe mine.
Andrei nu s-a căsătorit cu ea.
A încercat să se întoarcă.
A venit într-o seară la ușa apartamentului din Tineretului cu flori și cu o față de om care descoperise prea târziu că nu toate ușile rămân deschise.
— Vera, pot intra?
— Nu.
— Măcar cinci minute.
— Ai avut șase luni în care puteai fi sincer.
— Mi-e dor de tine.
— Ți-e dor de confort. De casa mea. De agenția mea. De femeia care îți ierta tăcerile.
El a coborât privirea.
— Te-am iubit.
— Poate. Dar m-ai umilit mai tare decât m-ai iubit.
A plecat cu florile în mână.
Eu am închis ușa și nu am plâns.
Am plâns mai târziu, în Creta.
Da, am mers. Singură. Mi-am cumpărat biletul într-o seară, după ce am semnat ultimele acte. Am stat pe o terasă mică, cu marea în față, și am băut cafea fierbinte. Pentru prima dată după mult timp, nu mă grăbeam să verific telefonul, să ghicesc minciuni, să salvez ceva ce murise deja.
M-am întors alt om.
Am schimbat perdelele. Am cumpărat o canapea nouă. Am angajat încă doi oameni la agenție. Elena mi-a spus într-o zi:
— Vera, parcă respirați altfel.
Așa era.
Nu devenisem fericită peste noapte.
Dar devenisem liberă.
Uneori femeia nu pleacă atunci când află adevărul.
Pleacă atunci când înțelege că a cerșit adevărul de la cineva care niciodată nu a avut curajul să i-l dea.