— Alina e însărcinată. Dar asta încă nu-i tot… Ea cere să vindem apartamentul nostru.
Stăteam în hol cu sacoșele de la piață lângă picioare și mă uitam la Sergiu. Nu știu cât timp a trecut până am putut să spun ceva.
Cu o lună înainte el plecase din apartamentul nostru de la Botanica aproape fără lucruri. O geantă sport, câteva cămăși, aparatul de ras. Spusese că trebuie să înțeleagă ce simte.
Eu atunci credeam că asta era cea mai mare durere.
Dar acum îmi spunea că Alina, femeia pentru care plecase, era însărcinată și cerea să vindem casa noastră.
— Apartamentul nostru? am întrebat.
— Natalia, nu te aprinde, a spus el. Știi că e pe numele amândurora.
— Știu că ai plecat din el la altă femeie.
El a lăsat ochii în jos.
— Am greșit.
— Nu, Sergiu. Ai ales. Ai ales muzica, petrecerile și tinerețea. Acum te-ai întors fiindcă tinerețea cere bani.
A tresărit.
— Vorbești rău.
— Eu vorbesc drept. Rău a fost să-mi spui după douăzeci și cinci de ani că ai întâlnit alta.
Am intrat în bucătărie. Acolo unde duminicile făceam plăcinte, unde fiica noastră își făcea temele, unde Sergiu venea seara și întreba ce avem de mâncare.
Acum stătea acolo ca un musafir vinovat.
— De ce ai venit? am întrebat.
— Vreau acasă.
— Acasă? Sau vrei să scapi de Alina?
A tăcut.
— Natalia, la început credeam că e altă viață. Râsete, drumuri, prieteni, libertate. Mă simțeam tânăr. Dar acolo nu-i casă. E mereu gălăgie. În frigider nimic. Dimineața oboseală, seara iar prieteni. Iar acum spune că dacă va fi copil, trebuie să aibă condiții. Și că eu trebuie să vând apartamentul.
— Iar tu?
— I-am spus că vorbesc cu tine.
M-am uitat la el și m-a durut nu faptul că Alina cerea. M-a durut că el nu spusese nu.
— Aici tot a fost copil, Sergiu. Aici a crescut fiica noastră. Aici am făcut reparații cu bani strânși leu cu leu. Aici am plâns, am râs, am făcut zeamă când erai bolnav. Tu ai aruncat asta pentru o poveste scurtă.
— Știu, a spus. Sunt vinovat.
— Nu. Tu ești speriat. Asta nu-i același lucru.
El s-a apropiat.
— Natalia, putem încerca din nou?
M-am dat un pas înapoi.
Înainte m-aș fi agățat de cuvintele astea. Aș fi vrut să cred că s-a întors pentru mine. Dar în ochii lui nu vedeam iubire. Vedeam panică.
— Nu voi vinde apartamentul.
— Dar Alina…
— Alina nu are ce căuta în casa mea.
— Și copilul?
— Copilul e responsabilitatea ta. Nu prețul vieții mele.
A doua zi am mers la jurist. Am scos actele, chitanțele, contractele, tot ce aveam despre apartament. Am vorbit cu fiica mea. M-a ascultat în liniște, apoi a spus:
— Mamă, nu ceda. Tata și-a ales drumul. Tu nu ești obligată să-l scoți din fiecare groapă.
Sergiu suna des.
— Hai să fim oameni, Natalia.
— Tocmai asta fac. Mă port ca un om cu mine.
— Vrei să mă pedepsești?
— Nu. Vreau să nu mă mai pedepsesc pe mine pentru alegerile tale.
Divorțul a durat câteva luni. Am ajuns la o înțelegere. Apartamentul a rămas la mine, cu o compensație pe care am plătit-o în timp. A fost greu, dar suportabil. Mai greu fusese să trăiesc în casa în care așteptam să fiu aleasă din nou.
Alina a născut. Cu Sergiu n-au rămas împreună. Asta am aflat de la cunoștințe. Nu m-am bucurat. Nu m-a durut. Doar am înțeles că viața nu iartă iluziile cumpărate cu trădare.
Într-o seară Sergiu mi-a scris:
“Mi-i dor de plăcintele tale și de liniștea noastră.”
I-am răspuns:
“Liniștea a rămas. Doar că acum e a mea.”
După divorț am schimbat masa din bucătărie. Mi-am cumpărat flori. Am făcut zeamă într-o duminică și am chemat fiica la mine.
Apartamentul era același.
Dar eu nu mai eram aceeași.
Pentru că am înțeles: uneori bărbatul se întoarce nu fiindcă iubește femeia, ci fiindcă îi lipsește confortul pe care ea îl crea.
Dar femeia nu este confort de rezervă.
Și casa ei nu este plată pentru greșelile unui bărbat speriat.