— Andreea e însărcinată. Dar nu asta e partea cea mai rea… Vrea să vând apartamentul nostru.
Stăteam în hol, cu sacoșele lângă picioare, și mă uitam la Victor fără să spun nimic.
Cu o lună înainte plecase din casa noastră aproape fără bagaje. O geantă sport, câteva cămăși, aparatul de ras. Mi-a spus că trebuie să înțeleagă ce simte. Atunci am crezut că acea frază era cel mai dureros lucru pe care îl puteam auzi.
Dar acum era în fața mea și îmi spunea că femeia pentru care plecase era însărcinată și voia să vindem apartamentul din Drumul Taberei.
— Apartamentul nostru? am întrebat.
— Elena, te rog, nu începe, a spus el obosit. Știi că e al nostru, al amândurora.
— Știu că acum o lună ai ieșit din el și te-ai mutat la altă femeie.
A lăsat privirea în jos.
— Am greșit.
— Nu, Victor. Greșeală e când uiți să cumperi pâine. Tu ai ales. Ai plecat la Andreea și acum te-ai întors pentru că ea nu vrea doar pe tine. Vrea și ce am construit noi.
El s-a strâmbat.
— Vorbești foarte dur.
— Eu vorbesc calm. Dur a fost să-mi spui după douăzeci și cinci de ani că trebuie să-ți verifici sentimentele.
Am intrat în bucătărie. Pe aragaz nu mai era ciorba din seara aceea, dar mirosul casei era același. Masa, perdelele, cănile, toate lucrurile care ne ținuseră viața laolaltă.
— De ce ai venit? l-am întrebat.
— Vreau să mă întorc.
M-am întors spre el.
— La mine sau departe de Andreea?
Victor a oftat.
— Elena, am fost prost. La început cu ea era totul ușor. Râdea, ieșeam, mă simțeam tânăr. Apoi au început petrecerile, prietenii, cheltuielile. Nu era casă, era gară. Acum spune că, dacă vine copilul, trebuie să-i asigur un viitor. Și că pentru asta trebuie să vindem apartamentul.
— Și tu ce i-ai spus?
A tăcut.
— I-am spus că vorbesc cu tine.
Am zâmbit amar.
— Deci nu ai spus nu.
— E un copil, Elena.
— Și aici ce a fost? Decor? Aici a fost copilul nostru. Aici au fost nopțile nedormite, ratele, renovările, ciorba, sarmalele, sărbătorile. Aici a fost viața mea. Iar tu ai schimbat-o pe sentimentul că încă ești tânăr.
Victor s-a așezat.
— Știu că sunt vinovat.
— Nu. Știi că ți s-a făcut greu.
M-a privit cu ochi obosiți.
— Nu mă poți ierta?
Am tăcut câteva clipe. În fața mea era bărbatul cu care trăisem o viață. Omul pe care îl așteptasem seara cu mâncare caldă. Omul pentru care iertasem lucruri mici, până când lucrurile mici au devenit munte.
Dar acum nu se întorsese din iubire. Se întorsese pentru că acolo unde fugise nu găsise casă.
— Victor, nu vând apartamentul.
— Dar dacă Andreea insistă…
— Să insiste. Eu mâine merg la avocat.
A ridicat brusc capul.
— Vrei să ajungem la divorț?
— Nu eu am dus căsnicia acolo. Eu doar nu mai acopăr urmările alegerilor tale.
A doua zi am mers la avocat. Am scos toate actele: apartamentul, ratele plătite, renovările, extrasele vechi. Am început să pun ordine în viața pe care el o lăsase vraiște.
Victor mă suna zilnic.
La început blând:
— Elena, hai să nu ne distrugem după atâția ani.
Apoi acuzator:
— Vrei să mă lași fără nimic?
Apoi furios:
— Te răzbuni.
Iar eu răspundeam:
— Nu. Îmi apăr viața.
Fiul nostru a venit într-o duminică. S-a așezat cu mine la masă și mi-a luat mâna.
— Tata m-a sunat, a spus.
— Știu.
— Mi-a cerut să te conving să fii mai blândă.
— Și ce i-ai zis?
— Că blândă ai fost douăzeci și cinci de ani.
Atunci am plâns. Nu pentru Victor. Pentru mine. Pentru femeia care crezuse că dacă e suficient de bună, casa ei nu va fi părăsită.
Divorțul s-a încheiat după câteva luni. Apartamentul a rămas la mine printr-o înțelegere și o compensație plătită în rate. A fost greu. Am lucrat mai mult la contabilitate, am tăiat cheltuieli, am renunțat la vacanță.
Dar fiecare plată era o bucată de libertate.
Despre Andreea am aflat doar că a născut. Ea și Victor nu au rămas împreună. El plătea pensie alimentară și locuia cu chirie.
Într-o seară mi-a scris:
“Mi-e dor de serile noastre liniștite.”
Am citit mesajul de câteva ori și am răspuns:
“Și mie mi-a fost. Până am învățat să le am fără tine.”
După divorț am schimbat perdelele din bucătărie. Am cumpărat o cană nouă. Am făcut ciorbă doar pentru mine și pentru fiul meu, care venise în vizită.
Casa era liniștită.
Dar nu mai era liniștea unei femei abandonate.
Era liniștea unei femei care a înțeles că un bărbat se poate întoarce nu pentru că iubește, ci pentru că în altă parte nu i s-a pus masa.
Iar femeia nu este masă pusă.
Nu este casă de rezervă.
Și nu trebuie să primească înapoi pe cineva care a confundat iubirea cu confortul.