Mută-te la mine, ai să ai grijă de mama, iar apartamentul tău îl închiriem”: mi-a propus logodnicul de 55 de ani. După răspunsul meu s-a înecat cu cafeaua…

Mută-te la mine, ai să ai grijă de mama, iar apartamentul tău îl închiriem”: mi-a propus logodnicul de 55 de ani. După răspunsul meu s-a înecat cu cafeaua…
Cafeneaua de lângă Piața Romană, unde eu și Adrian ne întâlneam de obicei vinerea, mirosea a scorțișoară, cafea și cornuri calde. Afară, ploaia de noiembrie spăla trotuarele și transforma luminile orașului în pete galbene și roșii. Înăuntru era cald, liniștit și aproape intim.
Stăteam în fața lui, amestecam încet în cappuccino și mă gândeam că, poate, viața mea începea în sfârșit să se așeze.
Adrian avea cincizeci și cinci de ani. Eu aveam patruzeci și doi.
Diferența de vârstă nu mă deranjase niciodată. Dimpotrivă, mi se părea că tocmai asta îi dădea un fel de stabilitate. Era inginer proiectant într-o firmă mare de construcții, purta costume discrete, vorbea calm și avea mereu aerul unui om care știe ce vrea.
Eu lucram ca logoped la o grădiniță. Locuiam singură într-un apartament cu două camere, mic, dar foarte drag mie, moștenit de la bunica. Nu era luxos. Dar era al meu. Cu perdelele mele, cănile mele, liniștea mea de seară.
Eu și Adrian ne vedeam de șase luni. Nu vorbiserăm încă despre căsătorie, dar relația părea serioasă.
În seara aceea, Adrian și-a împins ceașca goală de espresso, și-a șters buzele cu șervețelul și m-a privit mai atent decât de obicei.
— Elena, a început el. M-am gândit mult la noi. La viitorul nostru.
Mi s-a strâns inima.
— Cred că e momentul să trecem la următorul nivel, a continuat el. Șase luni sunt suficiente. Îți propun să te muți la mine.
Am rămas câteva secunde fără cuvinte.
Să mă mut la el.
Era pasul pe care îl așteptasem.
— Adrian… am spus, fără să-mi pot ascunde zâmbetul. E neașteptat. Dar cred că da. Sunt de acord.
El a dat din cap mulțumit.
— Știam că ești o femeie rațională. În weekend îți aducem lucrurile. Nu lua multe. Haine, cosmetice, acte. Mobilă nu ne trebuie, la mine e tot ce trebuie.
Am dat din cap.
— Iar apartamentul tău îl închiriem.
Am ridicat privirea.
— Îl închiriem?
— Sigur. De ce să stea gol? Banii nu strică niciodată. Punem deoparte pentru concediu, pentru o mașină mai bună sau pentru zile grele. Mă ocup eu.
Am simțit un nod în stomac. Apartamentul meu era siguranța mea.
— Putem discuta, am spus încet. Nu imediat.
— Foarte bine. Acum despre partea cea mai importantă.
S-a aplecat spre mine.
— Știi că eu locuiesc cu mama.
Știam.
Doamna Maria făcuse un AVC cu doi ani în urmă. Mergea cu bastonul, dar ieșea rar. Stătea mai mult în casă, în fața televizorului. O văzusem de două ori. De fiecare dată mă privise ca și cum venisem să-i iau fiul, apartamentul și telecomanda.
Adrian avea o îngrijitoare plătită. Femeia venea de câteva ori pe săptămână, gătea, făcea curat și o ajuta pe mama lui cu igiena.
— Da, știu, am spus. Și cum va primi ea mutarea mea?
— O să se bucure! E singură toată ziua. Tu ești tânără, energică, calmă. O să stați de vorbă, o să beți ceai, o să vă uitați la seriale.
Am tăcut.
— Și încă ceva, Elena, a spus Adrian, luându-mi mâna. Am făcut niște calcule. Îngrijitoarea mă costă destul de mult. Și nici nu face cine știe ce. Vine, face o supă, șterge pe jos și pleacă. Mama are nevoie de grijă constantă. Supraveghere. Căldură. Prezență.
Mi-am retras încet mâna.
— Ce vrei să spui exact?
Adrian a zâmbit.
— Păi, dacă te muți la mine, de ce să mai ținem o femeie străină în casă? Tu ești femeie, ești gospodină, ai răbdare. O să ai grijă de mama. Gătești, speli, faci curat, o ajuți să se spele când trebuie. Lucruri de femeie.
Am rămas nemișcată.
— Deci tu îmi propui să mă mut la tine, să închiriem apartamentul meu, banii să meargă la bugetul nostru, iar eu să înlocuiesc gratuit îngrijitoarea mamei tale?
El s-a încruntat.
— Nu mai formula așa urât.
— Dar cum să formulez?
— Tu lucrezi la grădiniță. Nu e ca și cum ai conduce o companie. Dacă îți va fi greu, poți să renunți. Eu sunt bărbat, mă ocup eu de bani. Tu te ocupi de casă și de mama.
Am pus cana pe masă.
— Adrian, și eu ce primesc?
— Familie.
— Nu. Primesc obligații fără salariu și fără drept de retragere.
El s-a schimbat la față.
— Exagerezi.
— Nu. Doar îți repet planul fără ambalaj.
A luat ceașca, a băut repede și s-a înecat cu cafeaua. A tușit tare, iar oamenii de la masa vecină s-au uitat spre noi.
— Tu vorbești serios? a întrebat el.
— Foarte serios. Dacă mama ta are nevoie de îngrijitoare, plătești îngrijitoare. Dacă ai nevoie de parteneră, îi respecți viața, casa și munca.
— Nu ești pregătită pentru o relație serioasă.
— Dacă relație serioasă înseamnă să-mi pierd casa și să devin îngrijitoare gratuită, atunci nu sunt pregătită.
S-a ridicat.
— La vârsta ta, asemenea propuneri nu se refuză.
M-am ridicat și eu.
— Tocmai la vârsta mea știu ce trebuie refuzat.
Am ieșit în ploaie. Era frig, dar m-am simțit ușurată.
Acasă am stat mult timp în bucătăria mea mică. Masa mea. Ceainicul meu. Cănile mele. Liniștea mea. Și am înțeles cât de aproape fusesem să le dau pe toate pentru o promisiune frumos împachetată.
A doua zi Adrian mi-a scris că am fost prea dură, că el a vrut binele nostru, că o femeie trebuie să fie mai blândă. Mi-a spus că mă poate ierta dacă îmi cer scuze.
Nu mi-am cerut.
I-am răspuns scurt:
„Adrian, nu avem la ce să ne întoarcem. Îi doresc sănătate mamei tale. Dar eu nu sunt soluția ta gratuită pentru problemele de acasă.”
A mai scris. Că o să regret. Că mama lui întreba de mine. Că îngrijitoarea a mărit tariful.
Fiecare mesaj îmi confirma că plecasem la timp.
Pentru că singurătatea nu înseamnă să trăiești singură în apartamentul tău.
Singurătatea adevărată este să stai lângă un om care nu vede în tine o femeie, ci o bucătărie, o mână de lucru, o chirie și o soluție comodă.
Eu mi-am ales apartamentul.
Munca.
Cheile.
Și demnitatea.