„Caut femeie suplă, cu apartament, care să aibă grijă de mine”: am răspuns anunțului unui „prinț” de aproape 60 de ani și i-am pregătit un mic test…
Renunțasem de mult la aplicațiile de dating. Nu pentru că aș fi devenit cinică, ci pentru că, sincer, obosisem.
După o anumită vârstă, ai impresia că oamenii devin mai așezați. Că știu ce pot oferi, ce pot cere și unde se termină bunul-simț. Mai ales când fiecare are deja în spate un divorț, copii mari, rate, dezamăgiri și câteva lecții de viață.
Dar internetul are un talent special: îți demonstrează rapid că te-ai înșelat.
Vinerea trecută, prietena mea mi-a trimis câteva capturi de ecran de pe o aplicație de întâlniri. Râdea în hohote și îmi citea descrieri de profil de parcă era stand-up comedy.
— Irina, te rog eu, instalează aplicația iar. Nu pentru bărbați. Pentru divertisment.
Am zis nu.
Apoi am zis „bine, doar zece minute”.
Și exact în acele zece minute am găsit piesa de muzeu.
Pe ecran era un bărbat cu o privire foarte serioasă. Genul de privire care spune: „Eu sunt premiul, voi doar vă aliniați”. Poza era făcută de jos în sus, probabil ca să pară mai impunător. În profil scria 58 de ani. Eu nu vreau să fiu rea, dar 58 părea o amintire frumoasă, nu o realitate actuală.
Îl chema Valentin.
În spatele lui se vedea o bibliotecă veche, o draperie grea și un colț de sufragerie care părea neatins din 1998. Până aici, nimic grav. Fiecare trăiește cum vrea.
Apoi am citit descrierea.
Am citit-o o dată. Am clipit. Am citit-o a doua oară. Apoi i-am trimis-o prietenei mele cu mesajul: „Spune-mi că nu e pe bune”.
Textul suna cam așa:
„Caut femeie pentru relație serioasă. Maxim 45 de ani. Suplă, îngrijită, fără kilograme în plus și fără vicii. Să aibă locuință proprie, pentru că la mine nu aduc pe nimeni — m-am săturat de femei interesate doar de apartamentul bărbatului. Preferabil fără copii. Să știe să gătească, să facă o casă primitoare, să respecte bărbatul și să nu facă scene. Femeile cu probleme materiale să nu mă contacteze.”
Am rămas cu telefonul în mână.
Deci domnul Valentin, autoproclamat tânăr în suflet, căuta o femeie mai tânără, slabă, fără copii, fără probleme, cu apartament, care să-l primească, să-l hrănească, să-l admire și, eventual, să nu respire prea tare.
Frumos. Elegant. Modest chiar.
În mod normal, aș fi trecut mai departe. Dar în seara aceea mi s-a activat ceva. Nu știu dacă era nerv sau curiozitate. Poate ambele.
Mi-am zis: hai să vedem ce comoară de bărbat se ascunde în spatele acestor cerințe regale.
Profilul meu era aproape gol. Aveam o singură fotografie, făcută din spate, la mare. Fără față. Vârsta: 43 de ani.
I-am scris prima.
„Bună seara, Valentin. Am citit profilul dumneavoastră și mi-am spus că, în sfârșit, am găsit un bărbat care știe exact ce vrea. Cred că mă încadrez. Sunt suplă, locuiesc singură într-un apartament cu trei camere în centrul Bucureștiului, ador să gătesc ciorbă, sarmale și cozonac. Doar că nu am găsit încă bărbatul potrivit de care să am grijă. Mai sunteți liber?”
Răspunsul a venit în mai puțin de trei minute.
Se pare că Valentin nu căuta iubirea. O păzea cu telefonul în mână.
„Bună, Irina. În sfârșit o femeie normală. Aici sunt multe care doar cer. Dumneata pari altfel. Apartamentul chiar este al tău? Și ai fi dispusă să primești un bărbat serios în casa ta?”
Am zâmbit.
Dar următorul lui mesaj m-a făcut să las cana jos și să înțeleg că testul abia începea.
„Eu nu sunt genul care pierde vremea. La vârsta noastră nu mai are rost să ne plimbăm luni întregi prin cafenele. Dacă ai apartament și ești singură, putem discuta concret. Eu am nevoie de liniște, ordine și o femeie care știe să aibă grijă de un bărbat.”
Mi-am mușcat buza ca să nu râd.
Omul încă nu știa cum arăt din față, dar deja își imagina papucii lui lângă ușa mea.
„Și cum vedeți dumneavoastră viața împreună?” l-am întrebat.
„Simplu. Femeia se ocupă de casă. Bărbatul este capul familiei. Eu pot ajuta, dar nu accept să fiu comandat. Îmi place să găsesc mâncare caldă acasă. Ciorbă, sarmale, mâncare gătită. Nu sunt pretențios, doar am standarde. Și nu suport femeile care fac scandal.”
„Înțeleg. Și dumneavoastră ce oferiți?”
Aici conversația s-a blocat pentru câteva minute.
Apoi a venit răspunsul:
„Ofer seriozitate. Prezență. Protecție. Sunt bărbat, nu copil. Am pensie, mai fac câte ceva când se ivește. Dar nu vreau femeie interesată de bani.”
„Și cheltuielile? Întreținerea, mâncarea?”
„Păi dacă apartamentul este al tău, întreținerea e treaba ta. La mâncare pot contribui, dacă văd respect. Oricum femeia știe mai bine ce trebuie cumpărat.”
Aici deja nu mai era flirt. Era interviu pentru postul de menajeră cu locuință inclusă.
Am stabilit să ne vedem a doua zi la o cafenea de cartier, în București. Valentin a ținut să precizeze:
„Să nu fie un loc scump. Nu-mi plac femeile care testează bărbații cu nota de plată.”
„Stați liniștit. Fiecare își plătește consumația.”
Mi-a trimis un emoji aprobator.
A doua zi am ajuns cu zece minute mai devreme. M-am așezat lângă geam și mi-am comandat apă. Eram curioasă, dar în același timp simțeam un fel de tristețe. Pentru că bărbatul acesta nu căuta iubire. Căuta confort cu cheie la intrare.
Valentin a apărut cu întârziere. În realitate părea și mai obosit decât în poze. Avea o geacă veche, pantofi lustruiți și privirea aceea de evaluator.
— Irina?
— Da. Bună ziua, Valentin.
S-a așezat și m-a privit atent.
— În poză păreați altfel.
— În poză eram din spate.
— Da, dar mi v-am imaginat mai înaltă.
Am zâmbit.
— Și eu mi v-am imaginat de 58 de ani.
A tăcut.
Chelnerița a venit să ia comanda. Eu am cerut cafea. El a studiat meniul, apoi a zis:
— Un ceai. Și o prăjitură cu mere. Dar plătim separat, da?
— Desigur.
A dat mulțumit din cap.
— Așa îmi place. Corectitudine.
Am scos din geantă un carnețel.
— Valentin, dacă vorbim serios, și eu am câteva condiții.
S-a luminat la față.
— Spuneți.
— Dacă un bărbat se mută în apartamentul meu, plătește jumătate din întreținere, jumătate din mâncare și participă la treburile casei. Gătitul se face pe rând. Curățenia, la fel. Rufe — fiecare pentru el. Cheile se dau doar după o perioadă. Și înainte de orice, am nevoie de dovadă de venit, analize medicale recente și datele unei rude apropiate. Nu pot primi un necunoscut în casă doar pentru că spune că e serios.
Valentin m-a privit de parcă îi cerusem rinichiul.
— Vorbiți serios?
— Foarte serios.
— Eu sunt bărbat.
— Am observat.
— O femeie normală nu pune asemenea condiții.
— O femeie normală pune condiții tocmai când un necunoscut vrea să intre în casa ei, să fie hrănit și respectat fără să ofere nimic clar.
S-a înroșit la față.
— M-ați păcălit.
— Nu. Doar v-am arătat cum se simte profilul dumneavoastră când îl citește o femeie normală.
— Dumneavoastră sunteți prea pretențioasă.
— Nu. Doar nu sunt disperată.
A împins scaunul în spate.
— Cu atitudinea asta o să rămâneți singură.
— Mai bine singură în apartamentul meu decât cu un bărbat care caută cazare gratuită, bucătăreasă și infirmieră într-o singură persoană.
S-a ridicat, a lăsat banii pentru ceai și a plecat fără să atingă prăjitura.
Eu am rămas acolo. Mi-am băut cafeaua încet. Nu simțeam triumf. Simțeam doar liniște.
Pentru că uneori cel mai bun test nu este să prinzi omul cu minciuna. Ci să-i pui în față propriile lui cerințe și să-l lași să se audă.
Seara am șters conversația. Nu din rușine, ci din igienă mentală.
Și mi-am spus clar: o femeie cu apartament, muncă, suflet și viață nu este soluția de întreținere pentru un bărbat obosit de propria singurătate.
Dacă vrei iubire, vii cu respect.
Dacă vrei servicii, cauți anunțuri de angajare.