— Răspunde, — a spus Alina încet. — Și de data asta nu mă face pe mine scuza ta.
Sergiu se uita la telefon. Pe ecran scria Mama. De obicei, când suna doamna Tamara, el devenea alt om. Mai mic. Mai grăbit. Mai gata să promită orice, numai să nu audă vocea aceea supărată.
A răspuns.
— Da, mamă.
— Ați pornit? — a întrebat doamna Tamara. — Eu am scos plăcintele. Lilia a zis că vine și ea. Să nu uitați piața și farmacia.
Sergiu a înghițit.
— Mamă, vin singur.
— Cum singur?
— Alina nu vine.
— Da’ ce are?
El a ridicat ochii spre soția lui.
— Nu are nimic. Nu vrea.
În receptor s-a făcut liniște.
— Dă-mi-o.
Alina a luat telefonul.
— Bună ziua, doamna Tamara. Nu vin, pentru că nu mai vreau să stau la masa la care mă luați peste picior, să spăl vase după toți și apoi să aud că sunt înceată. Nu mai vreau să fiu tratată ca o noră care trebuie să rabde doar fiindcă dumneavoastră sunteți mama lui Sergiu.
— Of, Doamne, ce limbă ți-a crescut!
— Nu mi-a crescut limbă. Mi-a crescut limită.
Doamna Tamara a cerut să vorbească iar cu fiul ei.
— Sergiu, dacă vii fără dânsa, să știi că satul tot va afla ce fel de nevastă ai.
El a închis ochii.
— Mamă, vin singur. Și nu vreau să aud vorbe urâte despre Alina.
Doamna Tamara a închis.
Sergiu a rămas câteva secunde cu telefonul în mână.
— Acum o să fie jale.
— Jale era și înainte, — a zis Alina. — Doar că o duceam eu în mine.
El a plecat spre satul de lângă Orhei. A trecut pe la piață, a luat medicamentele, a dus plăcintele, a mutat borcane în beci, a reparat ce era de reparat prin gospodărie.
Alina a rămas acasă, la Chișinău.
La început mâinile îi tremurau. Se tot întreba dacă nu cumva e prea dură. Apoi și-a amintit râsul lui Sergiu din bucătăria soacrei, atunci când doamna Tamara spusese că ea, la vârsta Alinei, era mai iute.
Nu. Nu era prea dură.
Era doar prea târziu blândă cu ea însăși.
Sergiu s-a întors după apus.
Nu trânti ușa. Nu strigă. Intră în bucătărie și se așeză.
— Mama a zis că m-ai schimbat, — începu el. — Lilia a zis că femeile de la oraș se cred prea deștepte. Mama a tot repetat că dacă eu eram bărbat cum trebuie, tu mergeai cu mine fără discuții.
— Și tu?
— La început am tăcut.
Alina a zâmbit trist.
— Asta știu.
— Pe urmă a zis că trebuia să te pun la punct de la început. Și atunci… nu știu. M-am văzut dintr-o parte. Am auzit cum sună.
— Și cum sună?
— Urât. Rușinos.
El s-a uitat la ea.
— I-am spus să nu mai vorbească așa despre tine.
Alina nu s-a înmuiat imediat. Încrederea nu se întoarce la prima propoziție corectă.
— Și ce vrei acum?
— Să nu mai fiu băiatul care fuge după aprobarea mamei.
— Asta nu se spune. Asta se arată.
— Știu.
Câteva zile doamna Tamara nu a sunat. Apoi a sunat direct la Alina.
— Ai făcut ce-ai vrut. Mi-ai întors feciorul împotriva mea.
Alina a ascultat până la capăt.
— Nu, doamna Tamara. Eu doar m-am dat la o parte. Dacă el stă lângă mine, e alegerea lui.
— Ești obraznică.
— Sunt obosită.
A închis.
În aceeași seară Sergiu i-a spus:
— Mama vrea să vină duminică.
— A întrebat sau a anunțat?
El a tăcut o clipă.
— A anunțat.
— Atunci răspunsul e nu.
Sergiu a luat telefonul și, în fața Alinei, a scris:
“Duminică nu primim musafiri. Data viitoare întreabă înainte.”
Doamna Tamara nu a răspuns două zile.
Apoi a trimis doar:
“Bine.”
Nu a devenit o femeie ușoară. Nu a început să o iubească pe Alina ca pe fiica ei. Dar a înțeles un lucru: ușa lor nu se mai deschidea cu ordin.
Iar Sergiu învăța greu, dar învăța. Când mama lui începea cu “eu la vârsta ei”, el spunea:
— Mamă, oprește-te.
Când Lilia făcea glume despre neveste moderne, el răspundea:
— Nu glumi pe seama Alinei.
Alina nu a uitat anii de tăcere. Dar a văzut schimbarea acolo unde conta: nu în promisiuni, ci în momentele mici, când Sergiu nu mai fugea de conflict.
Și într-o seară, când el a întrebat-o înainte să promită ceva mamei lui, Alina a înțeles că poate asta e începutul.
Nu al unei familii perfecte.
Ci al unei familii în care ea nu mai trebuia să dispară ca să fie pace.