— Răspunde, — a spus Ana încet. — Și de data asta nu mă transforma în scuza ta comodă.
Radu a privit ecranul. Scria Mama. Pentru prima oară, Ana a văzut limpede cum soțul ei, un bărbat adult, cu serviciu, mașină și păreri ferme despre orice, se micșora când suna doamna Maria.
A răspuns.
— Da, mamă.
— Ați plecat? — vocea doamnei Maria a umplut holul. — Am pus mâncarea la cuptor. Cristina vine și ea. Să nu uitați Mega Image și farmacia.
Radu a tușit.
— Mamă, vin singur.
— Cum adică singur?
— Ana nu vine.
— De ce?
Radu s-a uitat la Ana. O secundă a fost gata să spună că o doare capul. Că are treabă. Că a intervenit ceva. Aceleași minciuni mici cu care o folosise ani întregi ca să nu supere pe nimeni.
— Pentru că nu vrea să vină, — a spus în cele din urmă.
— Dă-mi-o la telefon.
Ana a întins mâna.
— Bună ziua, doamnă Maria. Nu vin, pentru că nu mai vreau să merg într-o casă unde sunt ironizată, pusă la muncă și apoi certată că nu zâmbesc destul. Nu mai vreau să aud, în fața tuturor, cum o femeie trebuie să fie “mai blândă”, când de fapt se cere să fie mai tăcută.
— Vai de mine, ce obrăznicie!
— Nu e obrăznicie. E o limită.
— Radu! — a strigat doamna Maria.
Ana i-a dat telefonul.
— Mamă, vin eu. Singur. Și te rog să nu vorbești așa cu Ana.
Doamna Maria a închis.
Radu a rămas cu telefonul în mână.
— Ai văzut? Acum e scandal.
— Nu, Radu. Scandalul exista. Doar că înainte îl țineam eu în mine.
El a plecat singur spre casa de lângă Ploiești. A luat cumpărăturile de la Mega Image, medicamentele de la farmacie, a mers cu mașina după prânz și a ajuns la patru, exact cum promisese.
Ana a rămas în București.
La început a simțit vină. Apoi liniște. A pus muzică, și-a făcut ordine în sertarul cu acte, a ieșit la plimbare fără să se uite la ceas. Era prima sâmbătă în care nu se întorcea acasă otrăvită de cuvintele altcuiva.
Radu s-a întors seara.
A intrat încet, fără energia celui care vine să certe.
— A fost greu? — a întrebat Ana.
— Da.
— Ce a zis?
— Că te-ai schimbat. Că eu te-am lăsat să te urci în capul meu. Cristina a spus că femeile de azi nu mai știu respectul. Mama m-a pus să mut borcanele în beci, să repar robinetul, să car niște saci în curte. Și tot timpul vorbea despre tine.
— Urât?
— Da.
Ana a tăcut.
— La început n-am zis nimic, — a continuat Radu. — Ca de obicei.
— Asta știu.
El a primit fraza ca pe o palmă meritată.
— Apoi mama a spus că trebuia “să te educ” din primul an. Și Cristina a râs.
Ana s-a uitat spre fereastră.
— Și tu?
— Atunci n-am mai râs. I-am spus să înceteze. I-am spus că nu ești copilul meu, nu ești angajata ei și nu ești obligată să înghiți toate răutățile doar pentru că ea e mama mea.
Ana l-a privit lung.
— Ai spus asta?
— Da.
— Și acum vrei să fie totul bine?
Radu a clătinat din cap.
— Nu. Vreau să încep să repar. Dacă mă mai lași.
— Nu se repară cu o vizită.
— Știu.
Ana nu i-a promis nimic în seara aceea. Dar a observat că, pentru prima dată, el nu i-a cerut să uite repede ca să se simtă el mai bine.
Duminica următoare, doamna Maria a sunat dimineața.
— Venim la voi, — a spus ea, fără salut.
Radu a pus telefonul pe masă.
— Mamă, nu veniți fără să întrebăm dacă putem primi musafiri.
— Eu sunt mama ta.
— Știu. Dar casa asta este a noastră.
Ana a rămas nemișcată. Nu intervenea. Era lupta lui.
— Te-a pus ea să spui asta, — a zis doamna Maria.
Radu a închis ochii.
— Nu, mamă. M-a pus rușinea.
A fost o pauză lungă.
Doamna Maria nu a venit în ziua aceea.
Au trecut săptămâni până când a sunat din nou. De data aceasta a întrebat:
— Putem trece sâmbătă?
Ana nu a devenit prietenă cu ea. Nici nu trebuia. Relația lor nu s-a transformat într-o poveste caldă cu prăjituri și iertări rapide. Dar ceva esențial s-a schimbat: Radu nu mai dispărea când mama lui ridica vocea.
La prima ironie, spunea:
— Mamă, ajunge.
La prima încercare de a decide pentru ei, spunea:
— Ne întrebi, nu stabilești.
Și Ana, încet, a început să respire altfel în propria casă.
Pentru că uneori familia nu se salvează când femeia mai înghite o vorbă.
Uneori se salvează abia când cineva spune: destul.
