— Mama are dreptate, deci îți ceri scuze de la ea! — a spus Vlad printre dinți.

— Mama are dreptate, deci îți ceri scuze de la ea! — a spus Vlad printre dinți.

Ana nu i-a răspuns. Spăla o cană. Încet. Rotund. Cu buretele apăsat pe ceramică, de parcă în gestul acela mic își ținea viața să nu se împrăștie.

Doamna Cornelia venise “în trecere”, cu o sacoșă mare, mărar, biscuiți și o revistă de amenajări. Intrase în apartamentul din Mărăști ca la control. Cărțile Anei nu erau bune. Bucătăria era “obosită”. Perdelele erau “prea întunecate”.

Ana nu spusese decât atât:

— Doamnă Cornelia, apreciez grija. Dar lucrurile din casa noastră le alegem noi.

Atât fusese suficient.

După plecarea soacrei, Vlad se transformase într-un judecător. Mama doar voia să ajute. Ana fusese lipsită de respect. Ana trebuia să-și ceară scuze.

Ea se dusese în dormitor, scosese valiza și începuse să împacheteze. Blugi, pulovere, acte, încărcător, cosmetice, laptopul, două cărți.

A comandat mutători pentru ora nouă dimineața.

Vlad a văzut valiza și a zis:

— Iar faci teatru.

Ana nu a răspuns.

Dimineața, telefonul a vibrat.

“Dumneavoastră sunteți soția lui Vlad Popescu? Trebuie să vorbim. E important. Mă numesc Diana.”

S-au întâlnit într-o cafenea mică din Piața Muzeului. Diana era palidă, obosită, cu mâinile strânse în jurul paharului de cafea.

— Nu am știut că e însurat — a spus ea. — Doi ani nu am știut.

— Și acum știi.

Diana a dat din cap.

— Am aflat după ce am născut. Avem un băiat. Are un an și jumătate.

Ana a simțit cum toate serile târzii ale lui Vlad, toate “ședințele”, toate telefoanele întoarse cu ecranul în jos capătă sens.

— Cum îl cheamă?

— Mihai.

Au tăcut.

— De ce mi-ai scris azi?

Diana a ridicat privirea.

— Pentru că aseară Vlad mi-a spus că mama lui a decis deja totul. Că te va împinge să pleci și apoi le va spune tuturor că tu ai distrus căsnicia.

Ana s-a sprijinit de spătarul scaunului.

— Mama lui știe de tine?

— Da. De două luni. Mi-a spus că îi pare rău pentru mine. Că fiul ei merită liniște. Că tu ești rece, încăpățânată și că oricum nu-l faci fericit.

Ana a zâmbit amar.

— Interesant. Mie îmi spunea că problema e că citesc prea mult.

Diana a lăsat privirea în jos.

— Eu nu vreau să intru în casa ta așa. Nu după ce am înțeles.

— Atunci vino cu mine.

— Unde?

— Să vedem cât curaj are Vlad când nu mai poate spune două povești diferite la două femei diferite.

Când au ajuns în Mărăști, era aproape ora nouă. Ana a intrat prima. Vlad era în sufragerie. Doamna Cornelia stătea la masa din bucătărie și aranja farfurii, de parcă se pregătea o vizită importantă.

Când a văzut-o pe Diana, Vlad a înlemnit.

— Ce cauți aici?

Ana a închis ușa.

— Cred că întrebarea corectă este: ce caută ea în viața ta de doi ani?

Doamna Cornelia s-a ridicat.

— Ana, nu te coborî la scandal.

— Nu. Scandalul l-ați pregătit voi. Eu doar am venit cu martora.

Diana s-a uitat la Vlad.

— Mi-ai spus că ea știe că nu mai sunteți împreună.

Ana a întors capul spre el.

— Serios? Interesant, pentru că aseară îmi cereai să-mi cer scuze de la mama ta ca o soție rea, nu ca o fostă soție.

Vlad a deschis gura, dar nu i-a ieșit nimic coerent.

— Lucrurile sunt complicate, — a bâiguit el.

Ana a râs scurt.

— Nu, Vlad. Lucrurile sunt simple. Tu ai vrut ca eu să plec umilită, ea să intre liniștită, iar mama ta să pară femeia care a salvat familia.

Doamna Cornelia a ridicat bărbia.

— Fiul meu avea dreptul la fericire.

— Avea dreptul la divorț, — a spus Ana. — Nu la doi ani de minciună.

Atunci s-a sunat la ușă.

Mutătorii.

Vlad a tresărit, apoi a încercat să-și recapete controlul.

— Perfect. Ia-ți lucrurile și gata.

Ana a deschis ușa, le-a cerut bărbaților să aștepte și s-a întors.

— O să-mi iau lucrurile. Dar nu pentru că voi m-ați împins. Pentru că eu refuz să mai stau într-o casă unde adevărul se schimbă în funcție de cine intră pe ușă.

Diana plângea în tăcere.

— Eu nu mă mut aici, — a spus ea încet.

Vlad s-a întors brusc.

— Diana, nu acum.

— Ba da, acum. Pentru că dacă nu vedeam asta, peste un an eram eu în locul ei. Cu altă femeie la ușă și cu mama ta spunând că tu meriți liniște.

Doamna Cornelia s-a făcut roșie.

Ana a împachetat ultimele lucruri fără grabă. A luat cărțile, hainele, laptopul, o ramă foto goală pe care o cumpărase cândva pentru o fotografie de familie care nu mai fusese făcută.

Înainte să iasă, Vlad a prins-o de braț.

— Ana, putem vorbi.

Ea și-a retras mâna.

— Nu. Tu ai vorbit destul. Cu mine, cu ea, cu mama ta. Problema e că niciodată nu ai spus adevărul tuturor în același timp.

După aceea au urmat hârtiile. Divorțul. Discuții reci. Mesaje pline de reproșuri. Vlad alterna între vină și furie. Doamna Cornelia îi trimitea Anei fraze despre “familie” și “iertare”.

Ana nu răspundea.

Diana nu s-a mutat la Vlad. I-a permis să-l vadă pe Mihai, dar în condiții clare. Fără promisiuni murdare. Fără povești despre “aproape divorțat”. Fără soacre care decid viețile altora.

După câteva luni, Ana s-a mutat într-o garsonieră luminoasă. Perdelele erau galbene. Bucătăria era mică. Pe masă erau cărți.

Într-o seară, privind cana din care bea ceai, Ana și-a dat seama că nu mai așteaptă să intre cineva și să-i spună ce e greșit la viața ei.

Pentru prima dată după mult timp, liniștea nu era pedeapsă.

Era acasă.