— Caut fată curată, fără experiență, frumoasă, fără pretenții, fără copii, fără credite și fără probleme. Pentru familie și continuarea neamului.

— Caut fată curată, fără experiență, frumoasă, fără pretenții, fără copii, fără credite și fără probleme. Pentru familie și continuarea neamului.

Când am citit asta, am rămas cu degetul pe ecran.

Nu m-am enervat imediat. Nici măcar nu m-a durut din prima. A venit mai întâi un râs. Un râs scurt, amar, de femeie care a văzut multe, dar tot mai poate fi surprinsă de tupeul unui bărbat.

Era trecut de zece seara. Copiii dormeau. În bucătăria noastră mică de la Botanica mirosea a ceai negru și a haine puse la uscat pe calorifer. Eu stăteam cu telefonul în mână și derulam o aplicație de întâlniri.

Și deodată am văzut poza.

Sergiu.

Fostul meu soț. Patruzeci și opt de ani. Aceeași privire de om important, de parcă el ar fi rezolvat toate problemele lumii, nu doar ar fi fugit de ale lui.

Trei ani au trecut de când a plecat. A plecat frumos, cu vorbe mari. Că eu “nu mai am grijă de mine”. Că acasă e numai oboseală. Că el vrea liniște. Că merită o femeie care să-l inspire, nu una care mereu are liste, griji și copii pe cap.

Copii pe cap.

Copiii lui.

Eu am rămas cu trei. Cu școală, grădiniță, medici, facturi, drumuri cu troleibuzul, lecții, certuri între frați și seri în care adormeam îmbrăcată, fiindcă nu mai aveam putere nici să-mi scot hainele.

El a rămas cu libertatea și cu replica:

— Natalia, nu dramatiza. Eu ajut cum pot.

Ajutorul lui era 1800 de lei moldovenești pe lună pentru trei copii. În Chișinău. Pentru mâncare, haine, rechizite, medicamente și toate “fleacurile” pe care un tată le observă doar când trebuie să le plătească.

Sâmbătă, Sergiu a venit la copii. Cu zece minute întârziere. Fără nimic în mână. Nici măcar o ciocolată. Dar cu geaca nouă, pe care sigur nu o luase din Piața Centrală.

Eu am pus ceaiul. Două căni pe masă. M-am așezat în fața lui și l-am privit calm.

— Sergiu, spune-mi și mie… multe fete curate îți scriu? Sau încă n-ai găsit cine să-ți continue neamul?

El a rămas cu cana în aer.

În secunda următoare, băiatul nostru cel mic a intrat în bucătărie și a întrebat tare:

— Tată, dar noi nu suntem neamul tău?

Sergiu a lăsat cana jos atât de încet, de parcă în ea nu era ceai, ci toată rușinea lui.

— Cine ți-a spus asta? — a întrebat.

— Tu ai scris, — a zis băiatul. — Sora a văzut.

Fiica noastră stătea în prag, cu telefonul lui în mână. Nu era curioasă. Nu era obraznică. Era rănită.

— Acolo scrie că nu vrei femeie cu copii, — a spus ea. — Și că vrei familie. Dar noi ce suntem?

Sergiu s-a uitat spre mine.

— Natalia, tu ai făcut asta?

Asta. Nu faptul că a mințit. Nu faptul că și-a șters copiii din viața lui virtuală. Problema era că fusese prins.

— Eu am făcut trei copii cu tine, Sergiu. Restul ai scris singur.

El s-a ridicat, nervos.

— E o aplicație. Acolo nu scrii tot adevărul.

— Serios? Și ce parte din adevăr te încurca? Că ai copii? Sau că ei au nevoie de tine?

Copiii tăceau. Era una dintre acele tăceri care te fac să vrei să dai timpul înapoi și să le acoperi urechile. Dar deja era târziu.

Sergiu s-a întors spre băiat.

— Tu ești fiul meu. Normal că ești neamul meu.

— Atunci de ce cauți altul? — a întrebat copilul.

Mi s-a strâns inima.

Pentru prima dată, Sergiu n-a avut răspuns pregătit. Nici glumă, nici oftat, nici “nu dramatiza”. Doar rușine. Mică, incomodă, dar reală.

După ce copiii au plecat în cameră, el a șoptit:

— Nu trebuia să vadă asta.

— Nu trebuia să scrii asta.

— Natalia…

— Nu. Ascultă-mă. De trei ani eu îți păstrez imaginea. Le spun că ești ocupat. Că ai lucru. Că n-ai putut. Că o să vii data viitoare. Că îi iubești, chiar dacă uiți. Eu ți-am salvat fața în fața copiilor noștri. Și tu ce faci? Te prezinți lumii ca un bărbat fără copii și fără probleme.

— Eu plătesc, — a spus el slab.

— Tu trimiți 1800 de lei și crezi că ai cumpărat dreptul să fii numit tată.

A doua zi nu i-am mai scris nimic. Am mers la o consultație juridică. Am adunat bonuri, extrase, liste cu cheltuieli. Am cerut oficial majorarea pensiei de întreținere și am propus un program clar: dacă vine la copii, vine pentru ei. Fără telefon, fără scuze, fără teatru.

Sergiu a explodat.

— Vrei să mă faci de râs?

— Nu. Vreau să te fac responsabil.

— Ai devenit rea.

— Nu, Sergiu. Am devenit obosită de a fi bună în locul tău.

Procesul n-a fost ușor. El a adus vorbe. Eu am adus documente. El a vorbit despre principii. Eu am arătat cât costă mâncarea, școala, medicamentele, hainele. La un moment dat, când a spus că “și el are viața lui”, mi-a venit să râd.

Și eu aveam viața mea. Doar că a mea includea trei copii pe care nu-i puteam pune pe pauză.

După câteva luni, lucrurile s-au așezat. Sergiu a început să contribuie mai mult. Nu ca un erou. Nu cu mare bucurie. Dar regulat. A început să vină duminica și să-i scoată în parc la Valea Trandafirilor. Uneori aducea mere, alteori caiete, alteori doar întreba:

— Ce mai aveți la școală?

Copiii au rămas prudenți. Și bine au făcut. Încrederea nu se repară cu o ciocolată și două plimbări.

Într-o seară, fiica mea mi-a spus:

— Mamă, eu nu vreau ca tata să ne iubească doar când îi este rușine.

Am strâns-o în brațe.

— Nici eu nu vreau asta.

Și atunci am înțeles: nu e treaba mea să fac din Sergiu un tată bun. Treaba mea e să nu mai mint copiii ca să pară el mai bun decât este.

Familia nu e “fără probleme”. Familia e atunci când nu fugi de probleme, nu le lași pe umerii unei femei și nu-ți ștergi copiii ca să pari mai comod pentru cineva străin.

Sergiu poate că într-o zi va învăța asta cu adevărat.

Eu am învățat deja.

Și din ziua aceea, în bucătăria noastră mică de la Botanica, nu m-am mai simțit părăsită.

M-am simțit liberă.