— Iar ai venit târziu, — a spus Ana încet, fără să se întoarcă.
Mihai și-a dat jos paltonul și l-a agățat prea atent, ca și cum se temea să nu tulbure liniștea fragilă din apartament.
— Serviciu, — a răspuns scurt. — Știi bine.
— Știu, — a zâmbit ea amar. — Serviciu, bani, facturi, întâlniri. Și mai știu că odată te grăbeai acasă din alt motiv.
El nu a spus nimic. A trecut pe lângă ea spre bucătărie. Pe masă era cina rece. Supă, friptură, salată. Totul așezat frumos, ca pentru o familie care urma să se strângă în jurul mesei. Doar că familia lor se destrămase cu mult înainte ca farfuriile să se răcească.
Ana își amintea altă viață. O garsonieră mică în București, calorifere care abia se încălzeau, un pat cumpărat la mâna a doua și o masă la care stăteau lipiți unul de altul fiindcă nu încăpeau altfel. Nu aveau aproape nimic. Dar Ana ținea minte că atunci nu se simțea săracă.
— O să avem tot, — îi spunea Mihai. — Apartament, mașină, copii, siguranță. O să-ți ofer viața pe care o meriți.
— Nu vreau tot, — râdea ea. — Te vreau pe tine.
Mihai credea sincer că era același lucru.
— Tati, vii mâine la serbare? — vocea fiicei lor a rupt tăcerea.
Ilinca stătea în ușă cu rochița de spectacol în brațe. Nu mai alerga spre el, nu mai sărea să-l îmbrățișeze. Întreba cu prudența unui copil care a învățat prea devreme să nu spere prea mult.
— Încerc, iubito, — a spus Mihai, fără să ridice ochii din telefon.
— Tu mereu încerci, — a șoptit ea. — Dar nu vii.
Ana a privit-o. Ilinca nu plângea. Și tocmai asta o durea mai tare.
— Ilinca, du-te și pregătește-ți ghiozdanul. Te duc eu mâine.
Când fata a ieșit, Ana s-a întors spre soțul ei.
— Nici măcar nu încerci.
— Muncesc pentru voi! — a izbucnit el. — Pentru tine, pentru copii, pentru viitor!
— Pentru ce viitor? Unul în care copiii au tot, în afară de tată?
— Exagerezi.
— Nu. Tu doar nu vezi că cresc fără tine.
Cu anii, banii deveniseră mai mulți. Apartament mare, mașină nouă, vacanțe, haine frumoase, telefoane scumpe pentru copii. Tot ce visaseră în garsoniera aceea mică se împlinise. Dar ei se pierduseră pe drum.
Mihai venea târziu. Uneori tăcut. Alteori prea vesel. Ana simțea că acea veselie nu era pentru ea. O aducea de undeva din afară, ca un miros de parfum străin pe haină.
— Ai pe cineva? — l-a întrebat într-o seară.
El nu s-a mirat. Asta a durut cel mai mult.
— Vorbești serios?
— Da. Simt.
A tăcut mult timp. Apoi a spus rece:
— Tu ai stricat tot. Mereu nemulțumită, mereu cu reproșuri. Oricât aș face, nu e destul.
— Nu voiam mai mulți bani, Mihai. Voiam să fii aici.
Adevărul nu l-a găsit în telefon. Nu a căutat mesaje, nu a urmărit, nu a întrebat pe nimeni. Pur și simplu i-a văzut într-o cafenea din centru, aceeași în care ea și Mihai sărbătoriseră prima aniversare.
El stătea lângă geam, în fața unei femei tinere. Râdea. Râdea liber, fără oboseală, fără încruntarea pe care o aducea acasă. Ana a rămas pe trotuar și a privit. Nu a plâns. Parcă lacrimile ar fi venit prea târziu.
Seara l-a întrebat:
— E adevărat?
El nu a negat.
— Da.
— De când?
— Nu știu. S-a întâmplat.
Ana a zâmbit trist.
— Nu. Ploaia se întâmplă. Trădarea se alege.
— Cu ea e mai simplu, — a spus el. — Nu sunt reproșuri. Nu e presiune.
— Cu ea nu sunt copii, Mihai. Nu sunt rate, ani, nopți în care am stat lângă tine când nu aveai nimic. Cu ea nu sunt eu.
Divorțul a fost liniștit. Fără țipete, fără vase sparte, fără scene. Doar acte, semnături și o oboseală mare.
— O să ajut copiii, — a spus Mihai.
— Copiii au nevoie de mai mult decât bani.
El a dat din cap, dar Ana a văzut că nu auzise cu adevărat.
Anii au trecut. Ilinca s-a maturizat prea devreme. A învățat să nu aștepte, să nu ceară, să nu creadă în “încerc”. Tudor, băiatul lor, aproape că nu mai vorbea cu tatăl lui.
— De ce aș vorbi? — a spus într-o zi. — Nu a avut niciodată timp pentru noi.
Ana nu a răspuns. Pentru că era adevărat.
La început, Mihai părea convins că alesese bine. Femeia tânără, cinele prin oraș, călătoriile, fotografiile în care zâmbea prea larg. Dar noutatea nu ține loc de caracter. După câțiva ani, relația aceea s-a destrămat. Ea a plecat, copiii nu îl căutau, iar apartamentul lui a devenit prea mare pentru un singur om.
Într-o seară, telefonul Anei a sunat.
— Ana… — vocea lui era joasă, obosită. — Putem să ne vedem?
Ea a tăcut mult.
— De ce?
— Să vorbim. Cred că abia acum înțeleg ce am pierdut.
Ana a închis ochii. Cândva ar fi dat orice pentru aceste cuvinte. Le așteptase în nopți lungi, în dimineți grele, lângă farfurii reci. Acum ele ajungeau la ea ca o scrisoare rătăcită ani întregi.
S-au întâlnit într-un parc. Mihai arăta mai bătrân. Nu distrus, nu dramatic. Doar golit de acea siguranță cu care plecase cândva.
— Am greșit, — a spus el. — Am crezut că dacă aduc bani, fac tot ce trebuie.
— Și ai crezut mult timp.
— Am pierdut copiii.
— Nu i-ai pierdut într-o zi. Ai lipsit câte puțin, în fiecare zi.
Mihai și-a frecat mâinile.
— Pot să mă întorc?
Ana l-a privit lung.
— Nu la mine.
— Ana…
— Nu. Femeia care te aștepta a existat. Te-a iubit. Te-a apărat în fața copiilor. Te-a scuzat ani întregi. Dar a obosit. Și într-o zi a învățat să trăiască fără tine.
El a plecat capul.
— Și copiii?
— Cu ei poți încerca. Dar nu prin mine. Nu cu cadouri. Nu cu pretenția că trebuie să te ierte. Dacă vrei să fii tată, începe prin a accepta că nu ei trebuie să repare ce ai stricat tu.
Mihai a început să le scrie. La început nu a răspuns nimeni. Ilinca după câteva luni a trimis un mesaj scurt: “Putem bea o cafea. Dar nu promit nimic.” Tudor a rămas tăcut mult timp. Mihai nu a mai dispărut. A așteptat.
Ana și-a continuat viața. A mers la teatru, a călătorit cu o prietenă la Brașov, a schimbat mobila din bucătărie și a învățat că liniștea poate fi blândă când nu mai aștepți pași care nu vin.
Într-o zi, Ilinca i-a spus:
— Tata a venit la expoziția mea. A stat până la final.
— Și tu cum ești?
— Nu știu. Dar nu m-a mai durut ca înainte.
Ana a zâmbit.
Nu toate poveștile se termină cu întoarcerea celui plecat. Unele se termină cu femeia care nu mai deschide ușa trecutului, dar nici nu mai stă în fața ei plângând.
Uneori iertarea nu înseamnă să primești omul înapoi.
Uneori înseamnă să nu-l mai porți ca pe o rană.