— Andrei, chiar ai de gând să rămâi cu fata asta? — Elena Ionescu își turna ceai pentru a treia oară, deși cel din ceașcă se răcise demult. — Nu e din lumea ta. Tu ai crescut cu cărți, teatru, conferințe. Ea? A muls vaci, a cosit iarba, a săpat grădina. Nu așa ne-am imaginat noi viitoarea ta soție.
— Mamă, o iubesc, — a spus Andrei încet, dar hotărât.
Tatăl lui, profesorul Victor Ionescu, și-a dat jos ochelarii și și-a masat rădăcina nasului.
— Fiule, iubirea e importantă. Dar căsnicia înseamnă și obiceiuri comune, educație, fel de a vedea lumea. Fata pare bună, nu spun nu. Dar e foarte simplă.
— Simplă nu înseamnă rea, tată.
— Nu, — a oftat mama. — Dar tu ai fost crescut altfel.
Andrei știa că nu avea rost să-i contrazică atunci. Părinții lui nu țipau, nu interziceau, nu făceau scandal. Vorbeau calm, politicos, ca niște oameni educați care discută o problemă serioasă. Tocmai de aceea îl durea mai tare.
Victor preda filologie la universitate, Elena era lector la psihologie. Apartamentul lor mirosea a cafea, cărți vechi și parchet lustruit. Seara se vorbea despre spectacole, articole, studenți și conferințe. Andrei crescuse în lumea aceea, dar nu crezuse niciodată că lumea lui e singura care contează.
Pe Ioana o cunoscuse la cantina universității. Stătea la coadă cu tava în mână, discuta aprins cu o colegă despre o carte și râdea atât de sincer, încât Andrei s-a întors fără să vrea. Avea o cosiță lungă, blondă, ochi limpezi și un fel de a zâmbi care făcea totul mai luminos.
Ioana venise dintr-un sat de lângă Sibiu. Acasă avea părinți, trei frați mai mici, gospodărie, vacă, găini, grădină și muncă fără sfârșit. Nu se rușina de asta. Spunea direct: da, știe să mulgă; da, a cosit fân; da, știe să facă plăcinte și să repare un gard.
La facultate învăța excelent. Avea bursă, își făcuse prieteni, se adaptase repede la oraș. Dar nu pierduse ceea ce o făcea specială: sinceritatea, curajul și bunătatea.
Când Andrei a dus-o prima dată acasă, Ioana era emoționată. Purta o rochie deschisă la culoare, își prinsese părul în cosiță și adusese o plăcintă cu mere.
La început, totul a mers bine. Au băut ceai, au vorbit despre facultate, examene și oraș. Apoi la televizor a apărut un film vechi în care un bărbat cosea iarba.
Ioana a râs fără să vrea.
— Vai, dar cine ține coasa așa? În zece minute nu mai poate ridica mâinile! Trebuie să lucrezi cu tot corpul, nu doar cu brațele. Și să stai cu vântul în spate, altfel iarba cade prost.
Elena aproape s-a înecat cu ceai.
— Tu… știi să cosești?
— Sigur, — a răspuns Ioana simplu. — La noi se face fân în fiecare vară. Tata singur nu putea, mama era cu cei mici, așa că ajutam.
Și a început să povestească despre sat: despre diminețile cu ceață, despre laptele cald, despre cuptorul bunicii, despre frații care stricau mereu câte ceva, despre vecini și despre grădina lor.
Ioana vorbea cu inima deschisă. Credea că doar povestește o parte din viața ei.
Părinții lui Andrei au ascultat politicos. Dar după ce fata a plecat, discuția a început.
— Nu e de nivelul tău, — a spus mama.
— Dacă nivelul înseamnă omenie, minte și sinceritate, atunci e mai mult decât de nivelul meu, — a răspuns Andrei.
Discuția a rămas suspendată.
În weekendul următor, Victor a propus să meargă la casa lor de la țară. Andrei a invitat-o și pe Ioana. Elena a acceptat cu reținere. Voia să vadă cum se poartă fata “într-un alt mediu”.
Casa era mică, veche, dar îngrijită. Avea grădină, câteva straturi, tufe de coacăze și meri. Abia ajunsă, Ioana a observat un măr din curtea vecinului ale cărui crengi umbreau jumătate din grădina lor.
— Păi vă ține toate straturile în umbră! — a spus ea.
— Am vorbit cu vecinul, — a spus Victor stânjenit. — Dar nu e prea deschis la discuții.
— Se vede.
Înainte să o poată opri cineva, Ioana a luat un fierăstrău, s-a urcat pe gard și apoi în pom. Elena a tresărit.
— Ioana, ai grijă!
— Am crescut prin copaci, doamnă Elena!
În câteva minute, crengile grele erau jos. La zgomot a ieșit vecinul, un bărbat masiv, roșu la față.
— Ce faceți acolo?!
Ioana a coborât și l-a privit drept în ochi.
— Tai crengile care intră peste grădina altuia. Pomul e al dumneavoastră, umbra era a noastră. Acum e corect.
Vecinul a deschis gura, apoi a închis-o. Victor se pregătea de ceartă, dar omul doar s-a scărpinat în cap.
— Păi… puteați să spuneți.
— Vi s-a spus, — a răspuns Ioana calm. — Doar prea frumos.
Elena se uita la ea ca și cum o vedea pentru prima dată.
Dar surprizele abia începeau.
După o oră, apa din casă abia mai curgea. Victor învârtea robinetul, Elena căuta numărul unui instalator. Ioana a ieșit în curte, a observat o pată udă lângă țeavă și a spus scurt:
— Dați-mi o lopată.
— Știi și de țevi? — a întrebat Andrei zâmbind.
— Nu știu de toate, dar știu când apa nu trebuie să iasă din pământ.
A săpat repede, fără să se plângă că se murdărește. Sub stratul de pământ au găsit o țeavă veche, fisurată. Victor aducea unelte, Andrei ținea lanterna, iar Ioana explica unde trebuie strâns și ce poate fi reparat provizoriu până vine instalatorul.
Spre seară, apa curgea din nou.
Victor și-a șters mâinile și a râs.
— Cu o asemenea fată lângă tine, nu te pierzi în viață.
Elena nu a spus nimic. Îi era rușine. Îi veneau în minte propriile cuvinte: “prea simplă”, “nu e de nivelul nostru”. Iar fata aceea simplă rezolvase într-o zi probleme pe care ei le amânaseră luni întregi.
Mai târziu, Ioana a ajutat la grădină, a făcut o salată, a copt ceva rapid din fructele găsite în bucătărie și a povestit o întâmplare cu un cocoș și un rățoi din satul ei. Râdeau toți. Chiar și Elena.
Seara, după ce Andrei a dus-o pe Ioana înapoi la oraș, Elena a rămas pe terasă.
— Victor, cred că am fost nedrepți.
— Cred?
— Bine. Am fost proști.
El a zâmbit.
— E o fată bună.
— E mai mult decât bună. Are viață în ea.
Peste o lună, părinții lui Andrei au mers în satul Ioanei. Au fost primiți cu pâine caldă, ciorbă, plăcinte, lapte, brânză și o căldură pe care Elena nu o întâlnise nici în cele mai elegante saloane. Victor s-a îndrăgostit de baia de aburi din curte și a vorbit apoi luni întregi că trebuie să-și facă și ei una la casa de vacanță.
Nunta a fost veselă și zgomotoasă. Profesorii de la oraș și rudele de la țară au stat la început separat, apoi au dansat împreună până noaptea târziu.
Au trecut mulți ani.
Elena a albit, Victor a început să meargă cu bastonul, Andrei a ajuns profesor. Ioana a devenit centrul cald al familiei. Muncea, creștea copiii, avea grijă de socri, primea musafiri, planta flori, făcea plăcinte și știa să spună exact cuvântul de care cineva avea nevoie.
Într-o seară de vară, toată familia era adunată la casa de la țară. Nepoții alergau prin iarbă, Andrei repara o bancă, Victor bea ceai pe verandă. Ioana planta flori lângă gard.
Elena o privea de la fereastră.
— Știi, Victor, eu cândva am crezut că nu e potrivită pentru fiul nostru.
— Și acum?
Elena a zâmbit cu ochii umezi.
— Acum cred că noi nu eram pregătiți pentru ea.
Ioana a râs afară, și-a dat cosița pe spate, acum cu fire argintii printre cele blonde, și le-a făcut semn copiilor.
Atunci Elena a înțeles: omul nu se măsoară după locul de unde vine, nici după diplome, nici după felul în care ține o ceașcă la masă. Omul se măsoară după lumina pe care o aduce în casa ta.
Iar Ioana adusese lumină.