— Deci voi ați hotărât că Alina va deveni mamă, iar eu și Radu vom plăti totul? — Cristina a pus ceașca pe masă cu grijă.
— Dar cine altcineva? — mama ei s-a îndreptat în scaun. — Sunteți familie. Radu are firmă, tu câștigi din online. Stați într-un apartament cu trei camere, v-ați luat mașină nouă. Nu o să sărăciți.
Maria venise la fiica ei mai mare “la un ceai”. Cristina știa însă prea bine că mama ei nu venea niciodată doar la ceai. Felul în care își scosese mănușile, cum privise bucătăria și cum oftase înainte să se așeze îi spusese totul: urma să ceară ceva.
— Eu și tatăl tău am decis, a spus Maria. Alina va face un copil singură. Are douăzeci și opt de ani, nu are soț, sănătatea nu e grozavă. Am găsit o clinică bună în Brașov. Mâine trebuie plătit avansul. Îl plătiți voi.
Cristina a rămas tăcută. Ceasul de pe perete ticăia prea tare.
— Mamă, te rog să repeți. Poate nu am înțeles.
— Ce să nu înțelegi? Există donatori, proceduri, clinici. Alina vrea să fie mamă.
— Alina nu lucrează de doi ani.
— Va lucra când va putea.
— Copilul nu poate fi hrănit cu “va putea”.
Maria s-a încruntat.
— O ajutăm noi. Și voi trimiteți lunar ceva. Nu e străină.
Cristina a zâmbit amar.
— Când aveam șaisprezece ani și vindeam ziare iarna, ca să-mi cumpăr ghete, mi-ai spus: “Ești mare, descurcă-te”. În aceeași lună, Alinei i-ați cumpărat o geacă nouă fiindcă cea veche nu îi mai plăcea.
— Iar trecutul? — a izbucnit Maria. — Ai fost geloasă pe sora ta toată viața!
— Nu. Am fost doar obosită să fiu cea care se descurcă, ca ea să nu fie nevoită.
Ușa de la intrare s-a deschis. Radu a intrat obosit, cu geanta de laptop pe umăr. A văzut fața Cristinei și a înțeles imediat.
— Iar bani pentru Alina?
Cristina i-a povestit pe scurt.
Radu s-a așezat la masă și a luat un pix.
— Haideți să calculăm.
— Nu transformați un copil într-o factură! — a spus Maria.
— Tocmai pentru că e copil, trebuie tratat responsabil. Clinica, donatorul, analizele, medicamentele, controalele, nașterea, căruciorul, pătuțul, scutecele, laptele, mâncarea, utilitățile. Alina nu are venit. Cine plătește?
— Voi aveți posibilități.
— Avem și limite, a spus Cristina.
Maria s-a ridicat.
— Nerecunoscătoareo. Noi te-am crescut.
— M-ați crescut să mă descurc singură. Asta fac acum.
Mama ei a plecat trântind ușa.
Două zile mai târziu, Alina a apărut fără să sune înainte. Purta o haină scumpă și cizme murdare. A intrat direct în bucătărie și și-a aruncat geanta pe masă.
— Mama a zis că vă zgârciți. Ți-am trimis contul. Azi trebuie plătit avansul.
— Alina, tu înțelegi că un copil nu e o dorință de moment?
— Tu ești invidioasă. Ai bărbat, apartament, carieră. Eu ce am?
— Ai douăzeci și opt de ani. Poți începe cu un loc de muncă.
Alina a luat o cană și a aruncat-o în perete.
— Vă urăsc! Egoiștilor!
A plecat, lăsând cioburi pe podea.
Cristina le-a adunat în tăcere. Nu mai avea lacrimi pentru astfel de scene.
Apoi au început telefoanele rudelor. Maria povestise tuturor că fiica cea mare își abandonează sora. Cristina a blocat numere, mesaje, comentarii.
Părinții au vândut casa de vacanță de lângă Făgăraș. Banii au mers la clinică.
A trecut aproape un an și jumătate.
Cristina și Radu începuseră construcția unei case mici la marginea Brașovului. Într-o zi, mătușa Ileana a sunat-o.
— Cristina, ai auzit? Alina așteaptă gemeni. Ai tăi sunt terminați. Casa s-a vândut, banii s-au dus. Maria spală podele la cantină, tatăl tău lucrează paznic. Alina plânge, cere tot felul de lucruri, se ceartă. Poate îi ajuți? Mi-e milă de bătrâni.
Cristina a închis ochii.
— Și mie mi-e milă. Dar ei au ales asta.
— Mai e ceva, a spus mătușa încet. Mama ta a fost la avocat. Spune că dacă nu ajuți de bunăvoie, va cere oficial. Că fiica are obligația să-și ajute părinții.
Cristina a simțit cum i se răcesc degetele.
— Au cheltuit totul pentru Alina. Și acum vor să devină obligația mea?
— Așa pare.
Scrisoarea a venit după câteva săptămâni. Era o solicitare oficială prin care părinții îi cereau Cristinei sprijin financiar lunar. Se vorbea despre vârsta lor, despre lipsa banilor, despre faptul că fiica “trăiește peste posibilitățile obișnuite” și refuză să ajute. Nu apărea niciun cuvânt despre clinică, despre Alina sau despre casa de vacanță vândută.
Radu a citit documentul și a spus:
— Mergem la avocat.
Avocata lor a fost calmă.
— Dacă vor merge mai departe, trebuie să arătăm cauza situației. Au vândut un bun și au folosit banii pentru decizia fiicei lor adulte. Nu pentru tratament propriu. Păstrați mesajele.
Cristina le avea pe toate. Mesaje în care mama scria: “Alina are nevoie”. “Tu ești datoare”. “Dacă nu dai, vom găsi altă cale”.
Când cazul a ajuns în instanță, Maria nu a privit-o pe Cristina aproape deloc.
— Considerați că fiica dumneavoastră v-a abandonat? a întrebat judecătorul.
— Da. Am crescut-o, iar acum nu vrea să ne ajute.
Avocata Cristinei a prezentat actele: vânzarea casei de vacanță, plățile către clinică, mesajele despre Alina. Judecătorul a fost clar: obligația de a sprijini părinții nu putea fi folosită ca metodă de a transfera costurile deciziei unei alte persoane adulte.
Cererea părinților a fost respinsă în forma în care fusese formulată.
După ședință, Maria a așteptat-o pe Cristina pe trepte.
— Ești mulțumită?
— Nu, mamă. Nu pot fi mulțumită că am ajuns aici.
— Ne-ai lăsat singuri.
— Nu. Am refuzat să plătesc pentru o decizie pe care mi-ați impus-o.
Alina a născut gemeni în vară. Cristina nu a mers la spital, dar a trimis scutece, lapte praf și două pături. Fără bani. Fără promisiuni. Fără să redevină portofelul familiei.
— De ce? a întrebat Radu.
— Pentru că bebelușii nu sunt vinovați. Dar adulții trebuie să învețe că ajutorul nu înseamnă să te lași folosit.
În primăvara următoare, casa lor a fost gata. Cristina a intrat prima în bucătăria goală și a plâns. Nu de durere. De liniște.
În viața ei, iubirea fusese prea mult timp confundată cu obligația.
Acum știa: uneori cel mai curat act de iubire față de tine este să nu mai plătești cu viața ta pentru alegerile altora.