— Mihai, sunt vecina Ioana… Trebuie să te întorci în sat.
— Ce s-a întâmplat cu mama?
— Am găsit-o lângă telefon. Respiră, dar nu răspunde. Ambulanța este pe drum.
Mihai luă cheile fără să mai spună nimic.
Corina urcă în mașină cu el.
Pe tot drumul spre Maramureș, Mihai se gândi la promisiunea făcută cu o seară înainte.
„Sună-mă când ajungi.“
Ajunsese.
Dar nu sunase.
La spital, medicii le explicară că Ana suferise un infarct grav. Avea nevoie de intervenție urgentă.
Pentru câteva clipe își reveni.
— Mamă, sunt aici.
Ana deschise ochii.
— Ai ajuns cu bine?
Mihai începu să plângă.
— Da. Iartă-mă că nu am sunat.
— Important este că ai ajuns.
Mihai o convinse să accepte operația.
— Numai dacă îmi promiți că vei suna mai des, spuse ea.
— În fiecare zi.
Intervenția reuși.
Ana se mută temporar la Cluj. Mihai îi pregătea medicamentele, o însoțea la controale și o suna chiar și atunci când se afla la serviciu.
Când se întoarse în sat, apelurile lor deveniseră un ritual.
Dimineața:
— Ai dormit?
Seara:
— Ai încuiat ușa?
Ana râdea.
— Acum tu ești cel care se îngrijorează.
Ea mai trăi trei ani.
Îl văzu pe Radu terminând facultatea.
Mai pregăti cozonac de sărbători.
Își mai îngriji florile de pe prispă.
În ultima seară, Mihai îi promise că va veni în weekend.
— Să mă suni când pornești, spuse Ana.
Dimineața nu mai răspunse.
Murise în somn, liniștită.
Telefonul se afla pe măsuță, lângă pat.
După înmormântare, Mihai rămase mult timp în casa goală. Își dorea să formeze numărul și să spună:
— Mamă, am ajuns acasă.
Dar nu mai avea cine să răspundă.
Mai târziu, când Radu plecă într-o călătorie lungă, Mihai îl conduse la mașină.
— Sună-mă când ajungi.
Radu îl privi și înțelese.
— Te sun imediat.
Când apelul veni, Mihai simți că o parte din grija Anei continua să trăiască prin el.
Uneori iubirea nu spune lucruri mari.
Spune doar:
„Sună-mă când ajungi.“
Iar adevărata durere începe în ziua în care nu mai există nimeni care să aștepte acel apel.