Am intrat pe ușă și am văzut-o pe mama pe scaunul din hol, îmbrăcată cu paltonul ei maro. Valiza stătea lângă ea, închisă, cu toartele una peste alta. Nu plângea. Pe genunchi ținea un plic mototolit.
— Mamă, ce faci?
— Măi Radule, du-mă la azil.
— Ce tot spui?
— Nu vreau să vă stricați din cauza mea. Loredana are dreptate. Io sunt o povară.
M-am lăsat pe vine lângă ea. În casă mirosea a naftalină și a varză călită de la vecina de dedesubt. Mama își ținea poșeta pe genunchi, cum stau femeile în gări.
— Cine ți-a spus asta?
— Am auzit aseară. Nu-s surdă, Radule. Am auzit tot.
În urmă cu șase luni, o adusesem din sat. Tata murise cu un an înainte, iar mama rămăsese singură în casă. Îi căzuse brusc vederea, nu mai putea să-și taie lemnele, iar iarna trecută a alunecat pe gheață și a stat trei ore până a ajuns la poartă. Am luat-o cu mașina, un Duster vechi, și i-am urcat valiza în portbagaj. Loredana nu a zis nimic atunci. Doar a strâns din buze când mama a întrebat dacă poate să-și pună icoana pe peretele din dormitor.
Copiii noștri plecaseră demult. Fata e în Germania, băiatul la București. Am rămas doar noi doi într-un apartament cu două camere în Oradea, pe strada Sovata. Loredana lucra la un chioșc de ziare, eu sînt magazioner la o fabrică de mobilă. Biletul de autobuz costa 4 lei. Dimineața, la chioșcul de jos, coada ieșea până în stație, iar câinele doamnei Cîrpaci, un pechinez cu o ureche albă, dormea pe preșul ei, tremurând toată ziua.
Prima săptămână a fost liniște. Apoi Loredana a început să mănânce singură în bucătărie, cu spatele la ușă. Eu mâncam cu mama în camera ei. După o lună, Loredana mi-a zis:
— Măi, să mănânce după noi. Mie mi se face rău cînd o văd cum rumegă fără dinți.
— Să moară cineva, Loredana, e mama mea.
— Nu te-am întrebat ce simți. Ți-am spus ce văd.
Apoi a interzis mamei să mai intre în bucătărie. „Ăla e colțul meu”, zicea. „După ce gătește, să plece.” Mama nu răspundea. Doar își ducea farfuria la chiuvetă și o spăla cu apă rece, cu spatele la Loredana. O dată, Loredana i-a luat farfuria din mână și a golit ciorba pe balcon. „Să nu miroasă a mort în casă”, a zis și a trântit ușa de la balcon.
Mama a rămas cu farfuria goală în mână o jumătate de minut. Apoi a șters-o cu un șervețel și a pus-o în dulap.
Într-o seară, Loredana mi-a zis direct:
— Du-o înapoi în sat. Sau la azil. Nu mai pot.
— Nu fac așa ceva.
— Atunci pleacă și tu cu ea. Că aici nu mai e loc pentru amândouă.
Mama era în camera ei. Peretele dintre camere gros cât un deget. A auzit tot.
A doua dimineață, am găsit-o pe mama stînd pe marginea patului, cu un fular neterminat pe genunchi. Îl tricotase pentru fata mea, de două luni. L-a împăturit, l-a pus pe noptieră, cu andrelele între ele. Nu l-a mai luat niciodată.
Și acum stătea în hol, cu valiza.
— Mamă, nu te duci nicăieri.
— Atunci o să plec eu, Radule.
Mi-a întins plicul. L-am deschis. Erau 2.000 de lei, în bancnote de 50, împăturite frumos.
— Ce-i ăsta, mamă?
— Bani pentru înmormântare. I-am ținut sub saltea. Să nu rămâi cu cheltuiala.
Am închis plicul și i l-am pus înapoi în poșetă.
— Nu-mi trebuie. Rămân aici cu tine.
Ea n-a zis nimic. Doar s-a ridicat, a luat valiza și a dus-o înapoi în cameră. A descuiat-o, a scos ce avea înăuntru: un prosop, o ie de noapte și o fotografie a lui tata. Le-a așezat pe pat. Apoi s-a așezat lîngă fereastră și a început să se uite la tramvaiul 4 care trecea pe sub geam.
Eu nu am dormit noaptea aia. Am stat în bucătărie, cu ceainicul pe aragaz, și m-am uitat la factura de curent. Pe palier, becul pîlpîia de două luni. În apartamentul vecinului se auzea o emisiune despre pește. Mă gândeam că nu mai pot întoarce timpul.
Dimineața, am luat geanta și am coborât la bancă. Am scos 20.000 de lei din contul de economii. Nu mai aveam datorii, dar nici nu mai aveam ce pierde. Am mers la o agenție imobiliară de lângă piața Rogerius. Am vrut ceva lângă farmacie, lângă stația de autobuz. Mi-au arătat o garsonieră pe strada Titu Maiorescu, la parter. Curtea mică, o scăriță de două trepte, un cireș bătrân la gard. Am plătit 15.000 de lei pentru un an de chirie în avans. Am cerut factură. Femeia de la agenție mi-a dat cheia și contractul.
Cînd am ajuns acasă, mama stătea tot pe scaunul din hol. Avea paltonul pe spătarul scaunului, nu-l îmbrăcase. Am ridicat valiza.
— Vino, mamă.
— Unde?
— La tine. Am închiriat o garsonieră.
Mama s-a uitat la mine. Nu cred că m-a crezut. A luat paltonul, l-a îmbrăcat, apoi s-a întors și a luat fularul neterminat de pe noptieră. L-a pus în geantă, cu andrelele. A închis ușa camerei ei, ca și cum ar părăsi definitiv.
Am mers încet spre mașină. Ea ținea poșeta pe genunchi. Sub geamul de la bucătărie, pe preșul vecinei, câinele cu urechea albă dormea și tremura.
Seara, m-am întors singur în apartament. Loredana punea masa. Pe masă, două farfurii, ca de obicei.
— Unde-i mamaia? a zis, fără să ridice nasul din șervețel.
Am pus pe masă contractul. Am pus cheia garsonierei.
— Mama s-a mutat. Eu la fel. Am plătit cinsprezece mii de lei pentru un an. Asta e adresa.
Loredana a lăsat șervețelul pe masă. A deschis contractul. Nu știu dacă citea sau doar se uita la literă. A început să râdă.
— Ai înnebunit? Cinsprezece mii? Pe garsonieră?
— Da.
— Și eu ce fac aici?
— Tu stai. Eu plec. Divorțăm.
N-am țipat. Ea da. A aruncat contractul pe canapea, a ieșit din bucătărie și a trântit ușa de la balcon. Bătea vântul dinspre Criș. Am auzit-o cum trage aer pe nas, în apartamentul închis.
Am luat o geantă, mi-am strâns actele, câteva cămăși, pașaportul. Am ieșit.
După o săptămână, am depus la notariat cererea de divorț. Loredana a sunat de două ori. Prima dată, am lăsat telefonul pe masă să sune până la capăt. A doua oară, mama a întrebat:
— Cine sună, Radule?
— Nu știu, am zis.
A venit într-o seară la garsonieră. Am auzit bătăi în ușă, scurte, de femeie cu inel. Mama stătea pe canapea, cu fularul neterminat pe genunchi. A ridicat capul.
— Cine e?
M-am uitat prin vizor. În fața ușii, Loredana își freca mâinile. Pe palier mirosea a varză de la etajul doi.
— Nimeni important, am zis.
M-am întors în bucătărie, am pus de un ceai. Cînd a fiert, am turnat două căni. Mama a lăsat fularul, a luat cana cu ambele mâini și a suflat o dată, scurt, înainte să bea.
