O cunoscută a venit să se laude că mi-a luat fostul. Dar degeaba nu m-a întrebat mai întâi de ce eu nici nu m-am luptat pentru el.
— Natalia, m-am gândit că trebuie să afli de la mine. Eu și German suntem împreună.
Larisa stătea lângă scara blocului meu de parcă nu venise să vorbească, ci să primească o medalie. Și, după cum arăta, medalia aceea era gata să și-o dea singură. Și-a dat părul lung și creț peste umăr, soarele de mai îi lumina fusta scurtă, iar în toată ținuta ei era atâta siguranță de învingătoare, încât aproape îmi venea să aplaud.
Noi două nu fuseserăm niciodată prietene apropiate. Mai degrabă niște cunoscute care beau o cafea o dată la jumătate de an și spun: „Ei, noi doar suntem de-ale noastre.” Dar Larisa mereu se uita la viața mea puțin pieziș. De parcă apartamentul meu, liniștea mea și fostul meu soț, un bărbat considerat serios, mi-ar fi fost date pe nedrept.
Și iată că acum venise cu trofeul.
Mi-am aranjat poalele rochiei noi cu păpădii galbene și m-am uitat la ea absolut liniștit.
Fără gelozie.
Fără supărare.
Doar cu interesul politicos al omului care vede cum cineva duce acasă, bucuros, o cutie grea fără garanție și fără instrucțiuni.
— Cu care German? — am întrebat, mijind ochii de la soare.
— Cu fostul tău, — a zâmbit Larisa biruitoare. — Sper că o să te porți demn. Totuși, sentimentele sunt complicate. Mi-a spus că de mult îi plăceam, doar că tu nu l-ai prețuit niciodată.
— Larisa, o să încerc să mă port cât mai demn, — am dat din cap. — Doar o întrebare, ca să înțeleg cât de mari sunt sentimentele: el la tine deja a mâncat seara sau încă sunteți în perioada romantică?
Larisa nu a prins aluzia. Probabil a hotărât că îmi ascund durerea de femeie după sarcasm.
— Știi, Natalia, lângă unele femei bărbatul se deschide, — a spus ea pe un ton de învățătoare, potrivindu-și geanta pe mână.
— Da, — am spus ușor. — Mai ales dacă femeia aceea are o canapea liberă și obiceiul de a-i plânge de milă pe bărbații aflați într-o perioadă grea.
Larisa a pufnit, s-a întors pe tocuri și a mers mândră spre stația de troleibuz.
M-am uitat după ea și m-am gândit cât de des femeile încurcă atenția unui bărbat cu o simplă căutare de loc unde să stea. Este o regulă foarte simplă: dacă un bărbat începe prea repede să vorbească despre sentimente mari, dar în același timp întreabă dacă stația e aproape, dacă se desface canapeaua și dacă poate lăsa „câteva lucruri, ca să nu le tot care”, asta nu e romantism.
Asta e mutare cu pași mici.
Teoria mea s-a confirmat exact peste două săptămâni.
Stăteam pe banca din curtea blocului și citeam o carte, când Larisa s-a așezat greu lângă mine. Din poziția ei de învingătoare nu mai rămăsese nimic. Părul îl avea prins într-o coadă neglijentă, fața îi era obosită și nervoasă, iar lângă ea a pus o pungă de hârtie.
— De ce nu mi-ai spus cum e el cu adevărat? — a început ea din prima.
Am închis cartea.
— Dar tu ai venit să întrebi? Larisa, tu ai venit să câștigi.
Ea parcă s-a dezumflat și și-a frecat obosită nasul.
— Am crezut că o să lupți pentru el, — a recunoscut încet. — Dar el… Natalia, e un coșmar. Vine cu o cutie de eclere din cele mai ieftine și începe: „Lăruța, cu tine iar mă simt bărbat. Nu-mi trebuie lux, îmi trebuie căldură.” Și singur se bagă în frigider!
Am dat din cap înțelegător.
German clasic.
— Ieri mi-a spus că apartamentul meu e tare primitor și că se simte suflet de femeie acolo, — Larisa iar începea să fiarbă. — Și după asta întreabă: „Nu ai cumva chei de rezervă? Mama acum e obosită, are nevoie de liniște. Eu aș sta la tine câteva zile, până rezolv cu locuința.”
— Dar mama lui ți-a sunat deja? — am întrebat zâmbind.
— Mi-a sunat! — a ridicat mâinile Larisa. — Margareta Vasilievna! Vorbea dulce, că eu îl influențez așa de bine, că după mine nici ciorba nu o mai critică. Zice: „Să nu-l obijduiți, el e sensibil, cămășile să i le călcați printr-o pânză.” Și apoi brusc: „El e bărbat matur, dar ciorapii dimineața tot pe mama o caută! Apa merge la contor, lumina tot, nu mai am scăpare. Luați-l, Lăruța, în doi e mai ieftin de trăit!”
Totul s-a pus la locul lui.
Margareta Vasilievna, obosită de chiriașul ei mare și matur, a decis să arate diplomație și să-și mute elegant feciorul pe canapeaua altei femei.
— Pentru ce trebuia să lupt, Larisa? — m-am uitat la fața ei rătăcită. — Pentru un bărbat care caută nu dragoste, ci priză pentru încărcător, cină caldă și canapea fără chirie?
Larisa a pălit.
Pentru că exact atunci i-a sunat telefonul.
Pe ecran scria: German.
A răspuns, iar din difuzor s-a auzit vocea lui moale:
— Lăruța, deschide-mi, te rog. Sunt la scara ta. Cu valiza…
Larisa a înghețat.
Fața ei, într-o secundă, a trecut prin toate stările: nedumerire, panică, rușine. A dus telefonul la ureche, dar difuzorul era încă pornit, așa că eu auzeam tot.
— German… cum adică cu valiza? — a întrebat ea încet.
— Păi așa, — a spus el de parcă era cel mai firesc lucru din lume. — Ți-am spus că acasă cu mama e greu. Ea se enervează, eu mă enervez. Avem nevoie de spațiu. La tine e atmosferă bună. Stau la interfon, mi-i incomod cu lucrurile.
Larisa s-a uitat la mine.
În ochii ei nu mai era nici urmă de victorie. Doar o întrebare mută: „Și acum ce fac?”
Am ridicat din umeri.
Îmi pare rău, dar trofeul vine cu tot cu grijile lui.
— German, — a încercat Larisa să vorbească liniștit, deși vocea îi tremura, — noi nu ne-am înțeles că tu te muți la mine.
— Eu nu mă mut, — s-a supărat el. — Doar stau câteva zile. Tu ce, nu înțelegi că am o perioadă grea?
Am tăcut.
Asta era fraza lui de aur.
Perioada grea la German ținea de ani întregi. Ba mama nu-l înțelegea, ba șeful nu-l aprecia, ba prietenii îl trădau, ba banii întârziau, ba sănătatea nu era bună, ba dispoziția nu era aceea. Și de fiecare dată trebuia să apară lângă el o femeie care să-i facă supă, să-i spele tricoul, să-i calce cămașa și să-i explice că nu e leneș, ci „om fin sufletește”.
Larisa încă ținea telefonul.
— German, eu acum nu-s acasă.
— Știu, — a zis el. — Ești în curte la Natalia. Mama a spus că poate ai mers la ea.
Ne-am uitat una la alta în același timp.
— Mama a spus? — a întrebat Larisa.
— Da. Ea ți-a sunat, tu n-ai răspuns, apoi mi-a sunat mie. A zis: „Lăruța precis e la Natalia, se frământă.” Tu nu te frământa. Eu deja am hotărât. Stau la tine. O să fim mai aproape. Așa e normal când oamenii sunt împreună.
Larisa a lăsat încet telefonul spre genunchi.
— Natalia, — a șoptit ea, — el mereu a fost așa?
— Nu, — am spus sincer. — La început era mai bine. La început aducea nu valiza, ci periuța de dinți.
Ea a râs nervos.
Din telefon s-a auzit:
— Larisa? De ce taci? Eu stau aici, între altele. Mi-i incomod. Valiza e grea.
— Vezi? — am spus încet. — Acum valiza e grea. Apoi o să fie „pune ceai”, „ce avem de mâncare?”, „unde-i prosopul?”, „de ce ai cumpărat cașcaval așa scump?”.
Larisa s-a ridicat de pe bancă.
— Nu pot să-l las să intre.
— Poți să nu-l lași.
— Dar el e la scară.
— Singur a venit, singur poate pleca.
M-a privit de parcă am zis ceva nemaiauzit.
— Dar dacă se supără?
— Larisa, el a venit cu valiza fără invitație. Asta nu e romantism. Asta e încercare de ocupare a teritoriului.
Ea a inspirat adânc, a dus telefonul la ureche și a spus:
— German, eu acum nu-ți deschid.
Pauză.
— Cum adică nu-mi deschizi?
Vocea lui imediat s-a schimbat. Din moale a devenit uscată și iritată.
— Așa. Noi nu ne-am înțeles să rămâi la mine.
— Larisa, tu serios? — a râs el scurt. — Eu credeam că avem relație.
— Relația nu înseamnă să vii cu valiza și să mă pui în fața faptului împlinit.
— Eu credeam că tu ești altfel, — a spus el ofensat. — Natalia tot nu mă înțelegea. Speram că tu ești mai caldă.
Larisa a închis ochii.
Asta era a doua lui metodă preferată: să compare femeia cu cea dinainte și să apese pe dorința ei de a fi „mai bună”.
Eu cândva mă prindeam în asta.
După asemenea cuvinte începeam să demonstrez că sunt bună, înțelegătoare, nu rece, nu egoistă. Fierbeam supă, îi căutam ciorapii, îi ascultam plângerile, îi plăteam cheltuielile „temporare” și credeam că ajut bărbatul să se ridice.
Apoi am înțeles: unii bărbați nu se ridică.
Ei doar se așază mai comod.
— German, — a spus Larisa încet, dar deja mai tare, — eu nu sunt gata ca tu să trăiești la mine.
— Cine vorbește de trăit? — s-a enervat el. — Câteva zile! O săptămână cel mult. Poate două. Până se rezolvă tot.
N-am rezistat și am pufnit încet.
Larisa s-a uitat la mine, dar nu supărată. Mai degrabă recunoscătoare: râsul a ajutat-o să nu se sperie.
— Nu, — a spus ea.
— Ce nu?
— Nu, German. Nu-ți deschid. Du-te acasă la mama sau caută un hotel.
Tăcerea din telefon era atât de grea, încât parcă și porumbeii din curte mergeau mai atent.
— Tu acum serios nu mă alegi pe mine? — a spus el într-un final.
— Eu acum mă aleg pe mine, — a răspuns Larisa.
M-am uitat la ea cu respect.
Asta deja nu mai era femeia care, cu două săptămâni în urmă, venise să fluture în fața mea cu un bărbat străin ca cu un steag de victorie.
— Clar, — a spus German rece. — M-am greșit în tine.
— Se întâmplă, — a răspuns ea și a închis.
Câteva secunde a stat cu telefonul în mână.
Apoi s-a așezat înapoi pe bancă.
— Tremur, — a recunoscut.
— E normal.
— Parcă pentru prima dată în viață i-am spus unui bărbat „nu”.
— Felicitări, — am spus. — E o deprindere foarte folositoare.
Larisa a râs nervos, apoi și-a acoperit fața cu mâinile.
— Doamne, Natalia… Eu chiar am venit atunci să mă laud. Credeam că o să plângi, o să întrebi, o să te umilești. Dar tu stăteai liniștită, de parcă curierul ți-a adus colet străin.
— Pentru că așa și era.
— Mă simțeam așa… învingătoare.
— Ei, trofeul singur a venit cu valiza. Putem considera ceremonia încheiată.
Ea a râs printre lacrimi.
Am stat mult pe bancă. Larisa a scos din punga de hârtie acele eclere ieftine aduse de German și le-a pus între noi ca niște probe într-un dosar.
— Ia, — a spus ea. — Eu nu le mai pot vedea.
— Ai grijă, — am zis. — Cu ele începe dependența de bărbați sensibili.
Ea a pufnit.
— Tu ești rea.
— Nu. Cu experiență.
Peste jumătate de oră a sunat-o Margareta Vasilievna.
Larisa s-a uitat la ecran și a pălit.
— E mama lui.
— Răspunde, — am spus. — Dar numai dacă vrei să mai exersezi.
A inspirat adânc și a primit apelul.
— Lăruța, — s-a auzit glasul dulce, — German s-a supărat tare. El e așa sensibil. Dumneavoastră sunteți femeie matură, trebuie să înțelegeți…
— Margareta Vasilievna, — a întrerupt-o Larisa, iar eu chiar am ridicat sprâncenele, pentru că vocea ei era surprinzător de calmă, — eu înțeleg totul. Tocmai de aceea German în noaptea asta nu doarme la mine.
— Dar unde să se ducă?
— Acolo unde e înregistrat. Sau acolo unde își plătește singur cazarea.
La celălalt capăt s-a făcut liniște.
— Lăruța, vorbiți serios?
— Absolut.
— Dar îl iubiți?
Larisa m-a privit.
Eu am rupt tăcut un ecler în două.
— Margareta Vasilievna, — a spus ea, — dragostea nu începe cu valiza la ușă și cerere de chei de rezervă.
— Natalia v-a întors împotriva lui? — glasul mamei s-a ascuțit.
— Nu. German singur s-a prezentat foarte convingător.
Și a închis.
De data asta tremura mai puțin.
— Ascultă, — a spus după o pauză, — mereu e așa ușor?
— Nu. La început e frică. Apoi devine amuzant. Iar pe urmă regreți doar una.
— Ce?
— Că n-ai spus „nu” mai devreme.
Larisa a tăcut mult.
Apoi a spus încet:
— Natalia, iartă-mă.
M-am uitat la ea.
— Pentru German?
— Pentru că am venit atunci la tine cu fața aceea. De parcă am câștigat ceva. De parcă tu ai pierdut. Eu chiar am vrut să te doară.
A spus asta fără scuze. Și tocmai de aceea nu m-am supărat.
— Pe mine nu m-a durut, — am răspuns. — Mi-a fost puțin milă de tine.
— Acum înțeleg.
A luat un ecler, s-a uitat la el și a oftat.
— Crezi că o să mai sune?
— Desigur.
— Și ce fac?
— Nu deschizi ușa, nu dai chei, nu calci cămăși prin pânză.
Larisa a râs deja cu adevărat.
Seara, am văzut de la fereastră cum German chiar stătea la intrarea ei. Cu valiza. Mai întâi suna la interfon, apoi cuiva la telefon, apoi fuma lângă bancă. După al treilea apel la care nimeni nu a răspuns, a ridicat valiza și a plecat spre stație.
Arăta ofensat.
Nu distrus.
Anume ofensat.
Pentru că astfel de oameni nu suferă din cauza iubirii pierdute. Ei suferă pentru că ușa nu s-a deschis.
A doua zi Larisa mi-a trimis mesaj:
„A scris că sunt crudă.”
I-am răspuns:
„Înseamnă că n-a primit cheia de rezervă.”
Mi-a trimis un zâmbet.
Peste o săptămână ne-am întâlnit iar în curte. Fără poziții teatrale, fără zâmbete de învingătoare și fără eclere. Larisa a venit cu două cafele.
— Pace? — a întrebat.
— Cu grijă, — am răspuns.
A dat din cap.
— Corect.
Ne-am așezat pe aceeași bancă. Era deja alta — nu rivală, nu învingătoare, nu femeie cu trofeu. Doar un om care a înțeles puțin dureros, dar la timp, că nu orice bărbat care vorbește despre căldură știe să o dea.
— Știi, — a spus Larisa uitându-se la copaci, — tot mă gândeam de ce tu atunci stăteai așa liniștită.
— Pentru că eu deja trecusem tot drumul pe care tu abia îl începeai. De la „el e special” până la „de ce iar îi caut ciorapii”.
Ea a râs.
— Cel mai strașnic e că eu deja începusem să-i caut.
— Bine că te-ai oprit la etapa valizei.
Am băut cafea și am tăcut. În curte copiii băteau mingea, undeva lătra un câine, iar dintr-o fereastră deschisă cineva se certa tare din cauza ciorbei. Viața obișnuită mergea mai departe.
Dar German?
German, după cum am aflat mai târziu, s-a întors la Margareta Vasilievna. Încă o săptămână i-a scris Larisei mesaje lungi despre faptul că ea „nu a trecut testul feminității”, „nu știe să susțină un bărbat” și „s-a speriat de relații adevărate”.
Larisa îmi trimitea cele mai amuzante fragmente.
Odată mi-a trimis:
„A scris: ‘Ai pierdut bărbatul care putea să te facă fericită.’”
I-am răspuns:
„Să-și facă întâi fericită mașina de spălat.”
După asta mi-a trimis cinci zâmbete și a scris:
„Natalia, acum înțeleg de ce nu te-ai luptat.”
M-am uitat la mesaj și am zâmbit.
Pentru că nu orice pierdere trebuie plânsă.
Uneori ceea ce pleacă de la tine nu e fericire, nu e dragoste și nu e „bărbatul visurilor”.
Uneori e doar o valiză care singură s-a rostogolit spre altă ușă.
Principalul e să nu alergi după ea.